I. Atentatul de la Sarajevo (28 iunie 1914) şi asasinarea prinţului moştenitor al Austro-Ungariei, Frantz Ferdinand a fost preludiul primei mari conflagraţii mondiale. Deşi legat printr-un tratat de alianţă cu Puterile Centrale, Regatul Român consideră inaplicabil principiul casus foederis (în condiţiile agresiunii austro-ungare asupra Serbiei), iar Consiliul de Coroană (21 iulie/3 august 1914) decide că România este absolvită de orice obligaţie asumată prin Tratatul din 1883.
Urmează doi ani grei de aşteptare . După ce Consiliul de Coroană din 15/28 august 1916 decide alăturarea României Puterilor Antantei, Germania, Turcia, Bulgaria ne declară război deşi guvernul de la Bucureşti şi Suveranul Ţării declaraseră război doar Austro-Ungariei.
În 15 august 1916, România a declarat mobilizarea generală. Au fost mobilizaţi 19.843 ofiţeri şi elevi (ai şcolilor militare) şi 813.758 reangajaţi şi oameni de trupă, din care 15.949 ofiţeri şi 642.139 oameni de trupă alcătuiau armata de operaţiuni. Cele 4 armate au acoperit un front de 1500 km , cel mai lung front al războiului. Armatei I (coordonată de generalul Ioan Culcer) îi revenea misiunea să acopere zona de la Calafat, Varcierova pe masivul muntos al Olteniei până la izvoarele Argeşului.
Din această armată făcea parte şi grupul Jiu (7 batalioane şi 8 baterii), comandat de colonelul Ion I. Anastasiu.
Regimentele 18 şi 58 Infanterie Gorj se găseau cantonate în satele de munte în momentul decretării mobilizării, Imediat cele două unităţi au inaintat, pe Defileul Jiului, în Transilvania, reuşind, în decurs de câteva zile, să obţină victorii în luptele cu unităţile armatei austro-ungare , reuşind să ajungă pe obiectivele ordonate (Petrina-Mina Vulcan) la 6 august 1916. Înaintarea continuă până la 27 august când grupul Jiu ajunge în defileul Merişor, dar căderea Turtucaiei determină Marele Cartier Militar General să ordone oprirea înaintării în Transilvania. După lupte cu sorţi schimbători, Regimentul 18 Gorj se retrage până la Sâmbotin, Cartiu Turcineşti (12 octombrie 1916) . Urmează eroica rezistenţă de la Podul Jiului (Tg.Jiu), la 14 octombrie , moment care a întârziat cu două luni înaintarea armatelor germano-austro-ungare spre zona muntoasă, conform relatărilor din presa străină. Din nefericire, şi datorită motivelor arhicunoscute, ofensiva germană nu mai poate fi stăvilită iar bătălia pentru Bucureşti este pierdută la 20 noiembrie/3 decembrie. Mai puţin cunoscut este episodul capturării de către Germania a unui ofiţer din Statul Major, care avea asupra sa planul românesc de operaţii.
II. În această odisee a pierderii unei mari părţi din teritoriul ţării facem cunoştinţă cu eroul Victor Popescu din Valea cu Apă, judeţul Gorj. Fiu de învăţător (Dumitru Popescu), dintr-o familie cu 11 copii (din care opt în viaţă), Victor Popescu s-a născut în 1880 a urmat cursurile Şcolii Normale din Bucureşti şi după efectuarea stagiului militar (în regimentul 18 Infanterie Gorj), a devenit învăţător, înlocuindu-l la Şcoala din Valea cu Apă pe părintele său. Ca toţi învăţătorii, este concentrat la începutul anului 1916 şi urmează un curs de formare şi de perfecţionare militară la Regimentul 21 Dorobanţi din Bucureşti. Participă la războiul întregirii neamului din prima zi a mobilizării, înrolat în Regimentul 18 Infanterie (comandant colonel Constantin Jipa), Batalionul I (comandant-locotenent-colonel Andrei Nicolau), compania a III-a (comandant-căpitan Gheorghe Gutuleanu), şi conduce (având gradul de sublocotenent), plutonul III din amintita companie. Participă la luptele din Defileul Jiului şi este rănit la nord de oraşul Lupeni. Revine curând la comanda plutonului şi îşi conduce soldaţii până în 5 noiembrie 1916 (stil vechi), când „în lupa de pe Dealul dintre Bratuia şi Răşina (lângă Ţicleni – n.n.), fiind înconjuraţi de inamic şi nemaiavând putinţa de a ne salva, am fost capturaţi, o bună parte din Regimentul 18 Infanterie, cât şi fracţiuni din Regimentul 58 Infanterie, Regimentul 41 Infanterie, Regimentul 71 Infanterie, Regimentul 59 Infanterie, Nevoind să fiu făcut prizonier am spus oamenilor să fugă în pădure şi să caute fiecare să treacă, dacă va fi posibil la trupele noastre” .
Împreună cu şeful său, căpitanul Gutuleanu şi cu sergentul Costea Aristică, din satul Vlăduleni, sublocotenentul-învăţător, rătăcesc trei zile prin pădurile dintre Răşina şi Brătuia. După ce ajung la Vladuleni, cei trei se despart, iar Victor Popescu trece Jiul spre a se îndrepta către Negomir, în speranţa că va ajunge detaşamentul căpitanului Tăutu ce se retrăgea către Turnu Severin.
A căutat detaşamentul în retragere timp de o săptămână, dar fără succes. În aceste condiţii s-a întors în comuna Fărcăşeşti, aşteptând să se petreacă cele spuse de comandantul batalionului, Colonelul Jipa înainte de dezastrul de la Răşina, şi anume „venirea în sprijinul armatei de la Jiu a 30 batalioane ruseşti care debarcaseră în gara Filiaşi şi a brigăzii Nicalaca în gara Cărbuneşti”. Cum ajutorul nu a mai venit, sublocotenentul care pierduse legătura cu subunitatea pe care o comanda era în situaţia unui dezertor. Om instruit, bun cunoscător al istoriei militare, Victor Popescu s-a hotărât să înceapă un război de hărţuire a ocupantului. Decizia de a intra „în umbră” a fost luată după ce, în data de 4 decembrie 1916 i-a ucis pe cei doi militari germani care-i jefuiseră gospodăria şi-i torturaseră tatăl şi imediat, pe soldatul care efectua paza la sediul patrulei germane, căruia îi ia şi armamentul din dotare” . Între timp află de la oamenii din sat că este urmărit de Hans fierarul (un neamţ pripăşit în localitate – n.n.) şi Gheorghe Schinteie, iscoade ale nemţilor. Mai află că Gheorghe Gutuleanu a fost prins de patrulele germane şi expediat în lagărul de la Sapronik, Austria. După incidentul de mai sus, Victor Popescu hălăduieşte prin mai multe localităţi din Gorj şi Mehedinţi: Roşia-Jiu, Mătăsari, Horăşti, Negomir, Dragoteşti, Bolboşi, Trestioara, Stejerei, Padeş, Tismana, Covrigi, Miluta şi altele. Arealul geografic dintre Jiu şi Motru ca şi cel străbătut de Jilţuri devine, curând, câmpul luptelor duse de Victor Popescu împotriva ocupantului german. Acţiunile lui ajung şi în cele două oraşe, reşedinţe ale judeţelor Gorj şi Mehedinţi.* De altfel, rezistenţa armată condusă de Victor Popescu n-a fost singulară. În ţinutul Vrancei a acţionat grupul condus de Vasile Chilian, executat de germani, împreună cu soţia sa la 17/30 august 1917.
Din iarnă până în primăvară, Victor Popescu îşi recrutează tovarăşii de luptă. Vin alături de el, pentru început, fraţii Dumitru şi Ilie Cârciumaru, Iorgu Crăciun, Vasile Velican, M. Cărămidaru, toti din Negomir. Scrie bilete cu următorul conţinut: „azi am trecut prin satul vostru, am văzut mizeriile pe care le faceţi fraţilor noştri, în curând vă vom plăti vouă mizerabili ce sunteţi”, le atribuie colonelului Popovici sau generalului Averescu şi le distribuie pe lângă comenduirile germane din satele pe unde trec. Face propagandă în rândul „băieţilor spre a forma o bandă de apărare contra germanilor” . I se alătură: Nicolae Popescu, Tudor Popescu (din Valea cu Apă), Gheorghe Ioana din Racoviţa-Vâlcea (sergent jandarm), Gheorghe Spătaru (Negomir), Ionel Popescu (elev normalist şi cercetaş), Ionel Prunescu (elev la şcoala militară Craiova), foşti prizonieri ruşi şi italieni evadaţi din lagărul de la Turnu-Severin, în total aproximativ 40 persoane. În legătură cu numărul luptătorilor există informaţii contradictorii. Prizonierul rus Trofin Choloff, fugit de la şantierul naval din Turnu Severin şi ataşat grupului Victor Popescu, declară la Broşteni în 12 iunie 1917: „la zece zile după fuga în pădure a întâlnit banda alcătuită din 6 oameni, 5 în uniformă românească şi unul civil, cei 6 erau înarmaţi şi mai erau şi 2 mitraliere” iar un soldat dintr-o patrulă ungurească declară: „pe şosea am văzut 3 oameni civili şi unul în uniformă rusească care au tras asupra noastră; eu am tras asupra lor, dar după ce am văzut, în vale 100-120 de oameni înarmaţi n-am mai tras, ci m-am retras”. La rândul său, Ion Prunescu, membru al grupului de rezistenţă, îi scria lui Coca Codrescu din Craiova în mai 1917: „suntem într-o bandă formată din 5 ofiţeri, 2 plutonieri, 23 sergenţi şi 125 soldaţi. Cu ajutorul acestora atacăm din când în când pe aceia pe care nu putem să-i suferim (sunt germani)”. Datele contradictorii despre numărul celor ce activează în mişcarea de rezistenţă se explică în primul rând prin aceea că având în vedere caracterul clandestin al mişcării, erau puţini cei care ştiau exact sau aproape exact componenţa grupului şi numărul luptătorilor.
De altfel, Victor Popescu şi-a dizolvat şi şi-a refăcut în mai multe rânduri grupul de luptători. Dizolvarea se producea, de regulă, în momentele foarte grele, când inamicul mobiliza forţe uriaşe. Sublocotenentul le recomanda oamenilor săi să se împrăştie, să încerce să ajungă în Moldova unde armata română se refăcea sau să rămână ascunşi în păduri, să cutreiere satele spre a obţine informaţii şi să fie gata pentru a reveni în cazul planificării unor atacuri armate asupra obiectivelor germane. Însuşi Victor Popescu se deghiza în preot, cioban, ţigan-lăutar, cerşetor, căruţaş-vânzător de oale, se deplasa prin sate, statea de vorbă cu oamenii şi în situaţii de pericol îi împuşca pe soldaţii austro-ungari sau germani care-l urmăreau, le lua armamentul, muniţia şi caii şi lăsa pentru autorităţile de ocupaţie misive de ameninţare. Aşa s-a întâmplat, de exemplu, la Corcova, când deghizat în călugăr a ajuns faţă în faţă cu o patrulă germană care îl căuta. A reuşit să le capteze bunăvoinţa, au băut împreună la cramele prinţului Bibescu şi după ce soldaţii s-au îmbătat le-a luat armele şi muniţiile lăsându-le o „carte de vizită” pe care a scris „sublocotenentul Victor Popescu a dispărut”. Alt episod, identic celui relatat mai sus, s-a produs în satul Meriş la sfârşitul lunii aprilie. Atacuri surprinzătoare efectuau şi ceilalţi componenţi ai grupului. Aceste lovituri intrau în strategia concepută de sublocotenent. Scopul lui era să-i facă pe germani să creadă că dispune de mii de oameni, că este foarte bine înarmat, că oamenii lui se găsesc pretutindeni. Nu de puţine ori comandanţii militari germani au formulat ipoteza existenţei unei armate române condusă de un general. La inducerea acestei ipoteze contribuiau şi manifestele răspândite de către rezistenţi, manifeste semnate Popovici, Averescu etc. Victor Popescu îşi constituie o reţea de recrutare pentru rezistenţă. Pentru a aduna cât mai mulţi oameni, Victor Popescu redactează în mai 1917 o Proclamaţie adresată românilor, primarilor, soldaţilor de toate categoriile. În preambulul adresat românilor şi primarilor ofiţerul fugar face apel către conaţionali să se unească pentru a face faţă vremurilor grele pe care le trăiesc. Le cere să nu se mai „pârască germanilor, să se deştepte şi să învie cum a înviat şi codrul”. „Decât prizonieri - spune Proclamaţia – schingiuiţi şi cu familiile batjocorite de duşman mai bine în codru, cu arma în mână, fâcându-ne datoria pentru ţară şi strămoşii noştri, sau să murim. Iar voi, soldaţi, pe care nenorocul v-a despărţit de fraţii voştri, nu vă mai predaţi inamicului, căci rău va fi de voi”. În continuare, Victor Popescu se adresează soldaţilor de toate categoriile spunându-le „Eu ofiţerul vostru, vă ordon ca fără nici o întârziere să vă prezentaţi la statul major în pădure, pentru ca împreună cu ofiţerul vostru să vă faceţi datoria faţă de Ţară.” În continuare îi atenţionează pe cei care nu se supun ordinului de mai sus că vor fi consideraţi „laşi, trădători, dezertori şi îşi vor lua răsplata după merit”. Primarilor şi sătenilor le cere să nu-i mai „pârască pe prizonieri” să nu mai dea ocupantului „armătura noastră” ci s-o dea soldaţilor pe care să-i trimită să-l urmeze pe el.
Urmează un avertisment foarte sever: „Cel ce vinde ţara, armătura şi soldaţii va fi pedepsit cu moartea. Să nu se gândească nici un român că noi rămânem la nemţi. Nu! asta niciodată. Aceasta să creadă numai duşmanii şi nemernicii care cred în ei şi le spală picioarele”. În finalul Proclamaţiei, ofiţerul urmăreşte să le insufle celor din teritoriul ocupat speranţă şi optimism: „vedeţi că fronturile sunt aproape şi ei (ocupanţii – n.n.) sunt închişi ca în cutie, nemaiştiind unde să fugă”. Mai departe îi face pe germani şi aliaţii lor „mizerabili şi damblagii” care de necaz că „nu mai sunt în stare să se bată cu soldaţii , s-au apucat să bată bietele femei, copii şi oameni bătrâni”. Supăraţi de neputinţa lor – mai spune Proclamaţia - germanii „vor încerca să ne prindă, dar va fi în zadar, iar dacă ne vor prinde ne vor lua numai morţi, dar vii niciodată. Vom muri ca Români, iar nu ca mişei şi trădători de ţară.” Spre a fi mai convingător Victor Popescu se adresează recruţilor spunându-le să se ferească de apelurile ocupanţilor şi soldaţilor pe care îi cheamă încă o dată să vină alături de rezistenţă, cerându-le să aibă „curajul şi inima strămoşilor” spre a-şi apăra Ţara. În urma unui atac asupra postului de jandarmi de la Trestioara (actualmente comuna Dragoteşti – n.n.), oamenii lui Victor Popescu au ridicat de la sediul jandarmilor un şapilograf cu care au multiplicat textul Proclamaţiei şi l-au răspândit în satele Gorjului şi Mehedinţilor şi l-au afişat în locurile cele mai circulate ale localităţilor din aceste judeţe.
Proclamaţia face vorbire de un stat major al rezistenţei. Din acest „stat major” fac parte cei mai apropiaţi colaboratori ai sublocotenentului: Ionel Popescu din Covrigi (nepotul de frate al lui Victor Popescu – n.n.), Ion Prunescu din Valea cu Apă, Gheorghe Ioana din Racoviţa-Vâlcea, Petre Bura din Mehedinţi. Cu excepţia lui Ionel Popescu, toţi sunt subofiţeri sau gradaţi, iar Ion Prunescu este elev la şcoala de cadeţi de la Craiova. Dar şi Ionel Prunescu, elev normalist posedă cunoştinţe militare fiind cercetaş. „Sediul” statului major este Poiana Părului, loc situat în pădurea dintre Negomir şi Raci.*
Victor Popescu şi ai lui lovesc permanent inamicul, în zone aflate la distanţe de zeci de km una de alta. Obiectivele atacurilor erau cel puţin trei: să-i înspăimânte pe inamici, să ţină trează speranţa populaţiei din zonele de ocupaţie, să procure armament, muniţie, cai pentru a putea continua luptele. Atacurile organizate aproape simultan sau la distanţă au menirea, aşa cum mai spuneam, să creeze impresia unei forţe numeroase şi puternice.
Cele mai multe confruntări se duc între oamenii lui Victor Popescu şi patrule izolate de germani sau austrieci. Frecvenţa atacurilor îi nelinişteşte serios pe ocupanţi. Aceştia mobilizează efective importante împotriva rezistenţilor, promit recompense serioase celor care îl predau pe Victor Popescu, terorizează familiile celor plecaţi în codru, îi închid pe cei bănuiţi că acordă găzduire, hrană, informaţii fugarilor, recrutează informatori cărora le cer să-l spioneze pe învăţătorul sublocotenent. La rândul său, Victor Popescu este informat permanent despre faptele şi planurile germanilor, despre spionii care-l urmăresc şi chiar despre situaţia armatei române retrasă în Moldova. Unele dintre atacurile grupului de rezistenţă îi vizează direct pe germani şi austro-ungari, altele sunt îndreptate împotriva colaboratorilor şi trădătorilor. După o confruntare cu o patrulă în satul Trestioara, comandamentul german a trimis în pădurea din apropiere un detaşament de 50-60 soldaţi germani. Înconjuraţi de inamic, luptătorii se retrag în Poiana Părului unde are loc o confruntare „disperată cu un escadron inamic”. Luptele au durat 4 zile. Germanii au capturat doi luptători, italienii Alfredo Pellegrini şi Dominico Prade, iar ceilalţi luptători au reuşit să se salveze ieşind din încercuire şi refugiindu-se în pădurea Strâmtu (actuala comună Slivileşti - n.n.). Cei doi italieni au fost executaţi la ordinul comandantului (german) de etapă Von Kusenberg, la 15 septembrie 1917 . De o mare preţiozitate pentru cunoaşterea confruntărilor rezistenţi-ocupanţi sunt însemnările tânărului Ionel Prunescu (făcute în carnetul său). „Astăzi, 29 mai 1917, orele 2 p.m. – scrie normalistul cercetaş – abia ne scularăm de la masă şi auzirăm un nechezat de cai. Când acolo 32 ulani veneau. Imediat luarăm armele şi trăserăm. Rezultatul a fost favorabil pentru noi. Pierderile inamicului au fost îngrozitoare faţă de numărul nostru de oameni. Inamicul a pierdut 8 ulani şi 7 cai. Alte 4 automobile cu soldaţi aşteptau în Slivileşti să vie să ne atace, însă văzându-şi piederile îngrozitoare au luat-o la fugă înapoi. În 31 mai Ionel Prunescu face următoarea însemnare: „Astăzi veniră 50 soldaţi germani (2 companii) în căutarea noastră care eram numai 4. Au căutat toată pădurea, înconjurând-o şi trăgând focuri în zadar. Le-am produs învălmăşeală de s-au împuşcat între ei, având 3 morţi şi 6 răniţi şi n-au găsit nimic! Aveau cu ei 2 tunuri mici de munte, 4 mitraliere, ei venind cu 4 automobile şi 11 căruţe şi călări. Noi n-am avut nici o pierdere.” Din păcate pentru Ionel Prunescu, cele relatate sunt ultimele sale bucurii. Retrăgându-se din zona Strâmtu spre Dealul Bujorăscu spre a se ascunde un timp în zona Cloşani, Victor Popescu şi însoţitorii sunt urmăriţi de o patrulă. Schimbă direcţia către Rosia-Jiu. Aici, în lunca râului Tismana îi sunt împuşcaţi mortal Ionel Prunescu şi Gheorghe Ioana. Deşi este rănit, Victor Popescu reuşeşte să se salveze. El este înştiinţat de către apropiaţi că cel puţin trei persoane îl trădează. Este vorba de Gheorghe Schinteie, primarul comunei Dragoteşti, preotul Gheorghe Roşoga din Peşteana de Jos şi călugărul Aftanghel Toma, detaşat chipurile de la mânăstirea Tismana în parohia Bolboşi, localitate în care Victor Popescu avea foarte mulţi prieteni şi numeroase gazde. Gheorghe Schinteie a fost împuşcat de Victor Popescu în timp ce însoţea o patrulă maghiară care îl căuta. Gheorghe Roşoga, cu care Victor Popescu era foarte bun prieten, de care a fost găzduit uneori şi cu care s-a întâlnit în mai multe rânduri în diferite locuri ascunse este învinuit de trădare de către Ionel Popescu devenit subcomisar la Poliţia Turnu-Severin după încheierea războiului. Fostul luptător îl acuză pe preot că i-a trădat inamicului pe foarte mulţi oameni care l-au ajutat pe Victor Popescu. Şi Victor Popescu spune în 1926, că s-a întâlnit de multe ori cu Roşoga şi că a discutat foarte multe lucruri importante. Cel mai periculos om al nemţilor s-a dovedit a fi călugărul Toma. Pericolul era cu atât mai mare cu cât sătenii care mergeau la spovedanie erau chestionaţi despre mişcările lui Victor Popescu şi ale camarazilor săi. Aftanghel Toma este vinovat chiar de capturarea de către inamic a lui Ionel Popescu. Închis în comandatura austro-ungară din Raci, tânărul este eliberat de către Victor Popescu înainte ca cei ce-l deţineau să-l trimită la comandamentul de la Turnu-Severin. Despre trădători furnizează date certe tânărul Ionel Popescu. În 1927 el declară: „În luna mai 1917 am fost prins de primarul Gică Scânteie din comuna Dragoteşti şi predat comandaturii germane din Broşteni ca unul ce făceam parte din banda locotenentului Victor Popescu. Acolo, locotenentul comandant mi-a arătat o petiţie scrisă şi subscrisă de Ermil Popescu din comuna Covrigi pe care citind-o am constatat că numitul se plângea tatălui meu Nicolae S. Popescu învinuindu-l a fi iniţiatorul bandei Victor Popescu (…). Datorita acestui fapt germanii au arestat pe tata şi după puţin timp l-au executat în ogaşul din dosul Regimentului de Roşiori. Pentru prinderea călugărului turnător luptătorii din rezistenţă acţionează aidoma unui comando profesionist. Şapte luptători înarmaţi l-au ridicat de la locuinţă în noaptea de 30/31 mai 1917, conform declaraţiei martorului Nicolai Costescu. Martorul mai declară că „călugărul Aftanghel Toma din Tismana, popă la Bolboşi, a fost după informaţia Komandaturei din Petreşti către Komandatura din Turnu Severin, omul de încredere al Jandarmeriei Petreşti. Probabil de aceea a fost ridicat de către şapte armaţi. De atunci a dispărut. După ce l-au interogat, l-au împuşcat şi au lăsat lângă cadavru un înscris cu următorul conţinut: „aşa vor păşi toţi cei care îşi trădează fraţii şi stau în slujba duşmanului”.
„Oastea” lui Victor Popescu desfăşoară, după unii autori, şi acţiuni de mare anvergură. Atacă depozitele de muniţie, aruncă în aer garnituri de tren încărcate cu armament şi muniţie (pe Dealul Balota), atacă sediile ocupanţilor din Tg. Jiu , punându-i pe fugă pe străini. Pretutindeni oamenii din umbră găsesc sprijinul localnicilor. Pentru a înspăimânta populaţia autorităţile de ocupaţie iau măsuri extreme. Sunt emise zeci de ordonanţe prin care sunt ameninţaţi cu „pedepse aspre posesorii de arme şi mai ales acela care dă intenţionat ajutor unei persoane acordându-i adăpost, îmbrăcăminte sau hrană sau ajutând-o în alt mod.” Pe măsură ce acţiunile grupului de rezistenţă se intensifică şi se înmulţesc, spaima autorităţilor creşte.
La Turnu Severin se deplasează reprezentanţii ocupanţilor (german, austro-ungar, turc, bulgar) spre a se informa de la subordonaţii din Gorj şi Mehedinţi cu privire la situaţia existentă şi pentru a stabili măsuri de înăbuşire a rezistenţei. Pentru denunţarea lui Victor Popescu se stabilesc premii de la 5000 la 30000 lei. Persoanele influente (oameni politici, intelectuali, negustori) sunt internate într-un lagăr la mânăstirea Tismana. Primarul oraşului Tg.Jiu este ameninţat cu închisoarea, dacă unul din cele 200 afişe datate 27 august 1917, afişe prin care se oferă premiul de 30000 lei celui care dă relaţii despre locul în care se află statul major al mişcării de rezistenţă, dispare în 20 de zile. Asupra familiilor apropiaţilor lui Victor Popescu se exercită presiuni imense. Tatăl şi soţia sublocotenentului sunt arestaţi. Gospodăria lui din Valea cu Apă este incendiată de ocupant din ordinul generalului von Knalzer, la 24 iunie 1917. Din gospodărie i-au ridicat trusoul casei şi şapte vite.
Şi socrul lui Victor Popescu, P.D. Pleşan din comuna Crânguieşti, judeţul Mehedinţi a cunoscut calvarul detenţiei şi a suferit pierderea întregului avut. A avut norocul să fie eliberat din închisoarea de la Turnu-Severin înainte cu două zile de execuţia celor 10 colaboratori ai lui Victor Popescu. Au fost supuse supliciului şi închise la Turnu Severin sora lui Victor şi nora acesteia. Din Valea cu Apă, Negomir, Grozeşti, Covrigi, Peşteana de Sus, Bolboşi, Slivileşti, Stejerei, Rovinari, Horăşti, Samarineşti, Trestioara au fost întemniţate sute de persoane, la Tg. Jiu şi Turnu-Severin. În cele din urmă toţi arestaţii au fost adunaţi în închisoarea de la Turnu-Severin. Autorităţile de ocupaţie au intentat proces celor acuzaţi de legături cu „ceata” lui Victor Popescu. Interogatoriile n-au fost de nici un folos anchetatorilor. Victor Popescu a aflat despre proces şi despre pericolul ce-i paşte pe oamenii care l-au ajutat. În faţa acestei situaţii decide o acţiune incredibilă. Atacă închisoarea în noaptea de 6/7 iulie 1917. Este, credem, cea mai curajoasă acţiune a grupului de luptători. Acţiunea este născută şi din disperare. Victor Popescu nu se împăca cu gândul că oamenii care l-au ajutat vor muri pentru aceasta. Deşi reuşeşte să dărâme o parte din zidul închisorii, spărtură prin care se strecoară mai mulţi deţinuţi, cei aflaţi în pericol de a fi condamnaţi la moarte nu au reuşit să evadeze. Atacul asupra închisorii din Turnu-Severin este ultima ispravă a bravului sublocotenent în judeţele Gorj şi Mehedinţi. Asaltul asupra închisorii a grăbit condamnarea celor judecaţi. Tribunalul comandamentului de etape din Turnu-Severin i-a condamnat la moarte pe: Nicolae Marcu (ţăran din Dragoteşti), Nicolae Popescu (învăţător din Covrigi, fratele lui Victor şi tatăl lui Ionel – n.n.), Constantin Cojocaru (notarul comunei Negomir), Ion Norocea (ţăran din Bolboşi), Petre Vâlceanu şi Ion Brăiescu (primarul şi respectiv notarul comunei Bolboşi), Stancu Croitoru, Tudor Ungureanu, Ilie Giumanca (ţărani din Grozeşti), Mihai Cernăianu (proprietar, din Horăşti). Cei zece sunt executaţi în 10 iulie 1917, după ce, în prealabil, fuseseră siliţi să-şi sape singuri gropile.
Au mai fost condamnaţi între 1 şi 15 ani închisoare: Ion Văduva, Iancu Croitoru, Vasile Popescu (toţi din Ngomir), Florea Ungureanu (din Ursoaia), Mariţa Ciorcan (din Strâmba), Constantin Popescu şi Sofia Vladu (din Bolboşi), Ion Calu (din Salentroc). Alţi oameni au murit în închisoare sau la puţină vreme după ce au ajuns acasa: Dumitru Popescu (tatăl lui Victor), Vasile Velican (din Valea cu Apă), Ion Ispas şi Nicolae Bejenaru (din Costeni), Domnica Popescu (soţia învăţătorului Nicolae Popescu), Eftica şi Elena Giosu (din Bolboşi), Petre Sosoiu (din Slivileşti). Alţi zeci de oameni au fost închişi la mânăstirea Tismana, ţinuţi în arest, iar 10 (cei mai mulţi intelectuali)) au fost deportaţi în Bulgaria.
La sfîrşitul lunii august, grupul de luptători se dizolvă. Cei mai mulţi se întorc la casele lor. Victor Popescu se retrage în judeţele Vâlcea şi Olt, stă ascuns prin diferite comune, încearcă să-şi formeze o nouă grupă de luptă, adună 5-6 oameni cu care în luna februarie trece în Moldova, după ce şade închis trei săptămâni la comandatura din Panciu. Ajunge la Regimentul său şi se întoarce victorios după ce Puterile Centrale au capitulat.
III. Nu putem încheia fără să ne referim la posteritatea lui Victor Popescu. La sfârşitul lui 1918 s-a întors în satul său şi şi-a reluat locul în clasele cu elevi. Contemporanii interbelici l-au preţuit şi l-au respectat. În mentalul colectiv faptele lui din timpul ocupaţiei germane au fost glorificate. I s-au dedicat poezii, iar personalitatea sa a devenit legendară. Pe baza Proclamaţiei, al cărui conţinut l-am analizat, un creator anonim a scris o poezie mobilizatoare, intitulată „Chemarea primului partizan român din mai 1917”. Spicuim câteva versuri din textul pus la dispoziţie de harnicul cercetător, general Constantin Ispas: „Ostaşi de orice grad, ordon şi cer// Al vostru comandant şi ofiţer// Popescu Victor cu al său stat major//Să daţi de ştire grabnic tuturor// ca să vă prezentaţi cum ţara cere…//…/Pe steagul ţării aţi jurat credinţă// Şi ţara este azi în suferinţă//…/ Nu-s două căi, ca să puteţi alege// Pe coase puneţi mâna, pe topoară//Pe furci, ca dacii de odinioară//…/ Decât captivi acasa, prigoniţi// mai bine să luptaţi, ori să muriţi// Cu arma-n mână, pentru ţara vie,// Luptaţi cu noi! Veniţi la Datorie// Nu daţi crezare iudei defetistă// Că oastea ţării nici nu mai există.//…// În codru căutaţi-ne de grabă, // Cât mai e timp, acum! Fără zăbavă// Acestea vi le cere tuturor,// Popescu Victor şi-al său stat major.// Chiar azi v-aşteaptă să veniţi la el .// la luptă, pentru ţară şi drapel! //…Şi voi săteni, primari, notari, prefecţi,//…// Al ţării glas de mamă ascultaţi// Nu mai predaţi la nemţi pe evadaţi// Nu mai cercaţi, pe noi chiar, a ne vinde,// Căci niciodată, vii nu ne vor prinde//…//pe prizonierii noştri evadaţi,// La noi, cu arme, să îi îndrumaţi,// Să lupte pentru ţară mai departe! // Cu fruntea sus: Victorie sau moarte! // Acestea vi le cere tuturor,// Popescu Victor şi-al său stat major!//.
La finalul poeziei se specifică: „după original, Mihail Melinescu – vers”.* Poezia poate fi scrisă în timpul rezistenţei (ipoteză susţinută de către domnul general C. Ispas) sau după război (ipoteză pe care o împărtăşesc autorii articolului), ca semn al recunoştinţei contemporanilor pentru eroismul luptătorilor….
După război, Victor Popescu a revenit la catedră, la Şcoala Valea cu Apă, fiind învăţător, director al şcolii, profesor de geografie, având Statul personal nr. 5253. Evidenţiem aprecierile elogioase pe care le formulează despre Victor Popescu şi activitatea sa inspectorii şcolii în anii 1941 şi 1942 când România este aliata Germaniei şi când la conducere se află un guvern filogerman. Mai mult, în octombrie 1941, Victor Popescu primeşte medalia „Răsplata muncii” pentru meritele deosebite obţinute ca învăţător, revizor şi inspector şcolar.
Regimul comunist vede în eroul rezistenţei antigermane un potenţial duşman. În 1948, Tribunalul Militar Craiova îl condamnă la plata unei amenzi de 10.000 lei, pentru „propagandă contra regimului”. Turnătorul lui Victor Popescu este acelaşi preot Gheorghe Roşoga, cel care, în 1917, îl trădase pe Victor Popescu şi pe alţi luptători din rezistenţă, ocupantului german. Deşi muncise în învăţământ din 1909 până în 1942, autorităţile comuniste îi iau dreptul la pensie din septembrie 1948 până în aceeaşi lună a lui 1956. În 1952, Victor Popescu este „închis şi deţinut un an de zile în lagăr la Ghencea, Bucureşti”. În „umanismul” lor fără limite comuniştii îi răspund eroului că nu are dreptul la pensie întrucât a fost pedepsit conform Decretului 102/1948. Învăţătorul erou este pus în situaţia să-şi cerşească dreptul la pensia mizeră pe care regimul comunist i-o refuza. În disperare de cauză, Victor Popescu se arată dispus să renunţe la recuperarea sumelor cuvenite pentru perioada 1948-1955, dar insistă să-i fie acordată măcar pensia pentru intervalul septembrie 1955-septembrie 1956, întrucât prin Decretul 421/1955 se consideră amnistiat, iar din septembrie 1956 şi-a primit pensia. În 1970, la aproape 90 de ani, trece la cele veşnice. În lunga şi zbuciumata lui viaţă, a cunoscut mărirea şi decăderea României, a fost martor şi/sau actor la marile momente ale istoriei democratice româneşti, dar a şi suferit în timpul ocupaţiilor străine asupra ţării şi a cunoscut avatarurile terorii comuniste.
Abia în 1996, prin strădaniile profesorului Dumitru Cauc şi ale inspectorului general al Inspectoratului Şcolar Judeţean Gorj, profesor Adrian Gorun, Şcoala din Valea cu Apă primeşte numele „Victor Popescu”. O reparaţie tardivă dar binevenită. Prezentul studiu se vrea o modestă contribuţie a autorilor la cunoaşterea faptelor puse în slujba patriei de către eroul gorjan Victor Popescu.
Abstract
This study deals with the personality and the activity of the second lieutenant Victor Popescu during First World War. Victor Popescu was born in 1880 and became a schoolteacher in his native village Valea cu Apă, from Gorj district. He chose the same job as his father Dumitru Popescu.
He has taken part in the battles since 1916. He fought in the Vally of Jiu and he was wounded in the north of Lupeni. Unfortunatelly, he wandered of his comrades. After that, because he did not want to be considered as a deserter he began a war of guerilla against enemy troops. He was a brave representative of the resistance against German occupation of the country. Victor Popescu leaded a group composed of 40 fighters. The most important of them were Nicolae Popescu, Gheorghe Ioana, Ionel Popescu, Gheorghe Spătaru, Ionel Prunescu.
In the summer of the year 1917, among the most important actions of Victor Popescu’s group we mention the attack against the prison from Turnu-Severin, where some people who had helped the group were to be executed.
The schoolteacher who had become a true hero due to his attitude during First World Conflagration was also persecuted by the Communist regime, as prisoner in camp, at Bucharest.
duminică, 29 mai 2011
luni, 9 mai 2011
The Capitulation of the Democracies in front of Dictatorships: The Policy of Appeasement towards Germany (1935-1939)
This study tries to demonstrate that the policy of appeasement of the Western democracies, England and France manifested towards revisionists states, especially towards Germany, after the First World War, in the second half of the ‘30’s, represents one of the essential reasons for the outburst of the Second World conflagration. This attitude of clemency adopted by both countries in dealing with the III rd Reich, known as appeasement was evident during Rhine crisis of 1936, in question of the Anschluss (March 1938) and especially during Czechoslovakian crisis of 1938-1939. Thus, the apogee of appeasement was considered the Munich Conference, organized in the autumn of 1938.
Appeasement policy of Western democracies concerning Hitler's Germany implied tolerance towards aggressive actions of the latter and even concessions, compromises, [1. Le Breton, J.-M., Central and Eastern Europe between 1917 and 1990, Editura Cavallioti, Bucharest, 1996, p. 37]. Great Britain and France hoped that peace could be saved this way, using concessions and renunciations. English and French politicians such as Stanley Baldwin, Neville Chamberlain, Édouard Daladier, Anthony Eden and Lord Halifax had hoped this policy, promoted at all costs, through direct negotiations with Germany, would moderate Führer’s attitude. Promoting appeasement policy England and France aimed to prevent a general war. However, the effect was not that the boths countries expected for. Aware of Western democracies weakness, Nazi leader tended to conquer other territories, feeling himself encouraged in his hegemonic and aggressive projects. Germany’s attitude demonstrates perfectly the words that Appeasement brings aggression.
The appeasement was based on several principles, the most important of them being the hate for war, the conviction that dictators had justified claims which must be satisfied in order to obtain a new balance in Europe.The others principles were the mistrust in diplomatic commitments in Europe, the awareness of British military weakness and faith in personal diplomacy. [2. Dictionary of International Relations. The twentieth century, volume coordinated by Maurice Vaïsse, Polirom Publishing House, Bucharest, 2008, p. 86].
At the end of January 1933, Adolf Hitler became chancellor of Germany. Even eight years earlier, he has clearly presented his priorities of foreign policy in the work Mein Kampf [3. See Hitler, A., Mein Kampf, Beladi Publishing House, Bucharest, 1994] writen while he was in detention in Landsberg prison after the failed attempt to do a coup d'etat in Munich, in November 1923. [4. Milza, P., Berstein, S., The history of the twentieth century. The End of the European World, Volume 1, Editura BIC ALL, Bucuresti, 1998, p. 180]. The program set out by the future Nazi dictator had three phases: first, he intended to remove the German military burdensome constraints, imposed by the Treaty of Versailles in 1919; then he wanted to bring together in one state all Germanic peoples, including Austrians. Finally, the Germans aimed to conquer the so-called Lebensraum (vital space) on account of Soviet Union and other Slavonian peoples.[5. Ibidem, p. 341]. According to Henry Kissinger, U.S. secretary of state during Richard Nixon’s presidency, Hitler is guilty for collapse of international order established at the peace conference from Paris like a castle of cards. [6. Kissinger, H., Diplomacy, Editura BIC ALL, Bucuresti, 2003, p. 251].
Due to a very demagogic and penetrating speech, Hitler speculated well Germans’ hurt pride and their frustrations after the first world conflagration. He obtained the support of internal public opinion for his hegemonic foreign policy. He managed to fulfill revisionist plans relating to the Treaty of Versailles because of the inertia of the Western democracies.
In order to prepare his next blows, Hitler decided to withdraw his country from the Conference on Disarmament of Geneva and from League of Nations in the autumn of the year 1933.
Hermann Göring made public the third Reich’s intention to form an army of the air, and on 16 March 1935, Führer brought to the attention of André François-Poncet, French Ambassador in Berlin, that he had promulgated a law to reintroduce compulsory military service in Germany, setting to 36 the number of divisions. Although this was a flagrant violation of one of the clauses of the Versailles Treaty, Germany motivated its action, taking as argument the rearmament of the other powers: England, France and Russia. Poncet protested against the violation of Versailles Treaty and against the method of fait accompli. [7. Duroselle, J.-B. , History of international relations 1919-1947, vol Publishing Social and Political Sciences, Bucharest, 2006, p. 138]. Because Great Britain made efforts to reinclude Germany in a system of collective security, it signed a naval agreement with this state on 18 June 1935. The Reich had the right to possess a fleet of war equal to 35% of the England’s fleet and also an equal number of submarines. [8. Milza, P., Berstein, S., op. cit. , P. 342; Kissinger, H., op. cit. pp 258-259]. The representatives of Great Britain and France, along with those of Italy, meeting at Stressa conference, on 11 April 1935, confined to protest against the method of unilateral denunciation of treaties. [9.Taylor, AJP, Origins of the Second World War, Polirom Edition, Iaşi, 1999, pp 82-84; Johnson, P., A history of the modern world 1920-2000, Editura Humanitas, Bucharest, 2005, p. 314]. The historians spoke about a so-called front from Stressa, Benito Mussolini’s Italy being by same side as Great Britain and France. But further developments of events marked the break of the front. One can see, an approach between Mussolini's Italy and Hitler’s Germany especially after the outburst of civil war from Spain, in 1936.
The appeasement attitude of Western democracies stimulated revisionist efforts of Germany, which will adopt the same policy of fait accompli in relations with Great Britain and France. The conciliatorism of the two countries facilitated and mediated this. In this context, the third Reich prepare the ground for further actions to violate stipulations of the peace treaties signed at the end of First World War. According to peace treaty concluded with Germany on 28 June 1919 at Versailles, in the Mirror Hall (a symbolic fact, given the historical precedents), Renania, designating the left bank of the Rhine had to be permanently demilitarized, and also 50 kilometres on the right bank. [10. Milza, P., Berstein, S., op. cit. , P. 98]. Nazi Germany denounced the Pact of mutual assistance, signed in 1935 between France and Soviet Union, considering it an act against Reich. Hitler saw this Pact as a violation of Locarno agreements from 1925. Those latters agreements had a clause of non-aggression between France and Germany. [11. Dufour, J. L., International crises. From Beijing (1900) to Kossovo (1999), Corinth Publishing House, Bucharest, 2002, pp 82-83]. French-Soviet Pact was a pretext for Germany, which decided to occupy Renania. Despite signals provided by its ambassador in Berlin, the French authorities did not adopt the measures designed to contain Nazi blow. However, despite objections raised by his generals, Hitler ordered on 7 March 1936 that 30,000 people should occupy the demilitarized zone of Renania. [12. Duroselle, J. B., op. cit. , pp 147-148]. In front of this flagrant violations of the Versailles Treaty and the Rhine Pact of guarantee from 1925 French reaction was modest. The government decided the occupation of fortified Maginot Line. Moreover, Foreign Minister of Great Britain, Anthony Eden suggested to France an appeasement attitude. In fact, this latter country does not have any real interest for a demilitarized zone of Rhine. England hated the idea of war, even if alongside Italy, it guaranteed the Locarno Pact. In accordance with that pact, Germany recognized its western borders with France and Belgium. Even before German demonstration of force and the occupation of Rhine, the UK advocated for resolving the issue, in an advantageous manner, but disagreeing a military intervention: "It would be preferable for the UK and France to enter in time into negotiations with the German government to surrender on the basis of our rights in the area, as long as this surrender still has a value in the negotiation." [13. Kissinger, H., op. cit. , pp 265-266]. On the other hand, the legislative elections made mobilization difficult to achieve. We can add to these reasons which determined French behavior, the belief of France that Germans had a superior army and also the public pacifism. [14. Milza, P., Berstein, S., op. cit. , p. 346].
League of Nations Council, decided not to adopt any concrete measure against Germany although this state did not respect its obligations. [15. Dufour, J.-L. , Op. cit. , p. 84]. This really meant a Hitler’s moral victory. On the other hand, the French security had suffered after the occupation of Rhine, France was deprived of a vital buffer-zone. France could not intervene any longer in favor of its allies from Central and Eastern Europe. This reality had negative repercussions on its prestige. [16. Ibidem, p. 85].
The next events will fully prove the inertia that Western powers stimulated Germany’s aggression. After Rhine crisis, one can see an approach of Italy to Germany. Thus, Rome-Berlin Axis was built. After cutting burdensome provisions of the Versailles Treaty, Hitler could proceed to territorial annexations, aware that democracies were unable or reluctant to oppose a strong resistance.
Britain also influenced France during the Civil War from Spain (1936-1939), the decision of non-intervention in the conflict being adopted at the suggestion of the British [17. Dictionary of International Relations. The twentieth century, p. 86], but agreement was not observed, mainly by Germany and Italy.
Year 1937 marked a relative detente after the tensions of 1935 and 1936. It was very clear that appeasement policy towards Germany would continue after the premier of Great Britain has become Neville Chamberlain and ambassador at Berlin, Neville Henderson. On this line, a proof was offered by lord Halifax’s visit to Führer’s residence at Berchtesgaden. After Halifax stressed the important role of Germany in fighting Bolshevik danger, he has expressed solicitude concerning a few old claims of the Germans regarding Austria and Czechoslovakia. Tacitly, Britain agreed some changes in geo-political configuration of Central Europe, but Germany was not allowed to proceed to war. Moreover, it appears that Foreign Office, through the voice of Eden, even suggested that it had agreed annexation of Austria by Reich. [18. Taylor, A. J. P., op. cit., p. 113; See Aster, S., Appeasement and All Souls. A portrait with Documents 1937-1939].
The first Germany’s attempt to achieve Anschluss (Austria’s annexation by Germany), was in 1934 , when Nazi Germans tried to organize a putsch against Austrian Chancellor Dollfuss, but the coup d’etat failed due to the opposition of Austrian public opinion and of the Italian government.
Hitler presented his expansionist plans relating to Austria and Czechoslovakia to the closest collaborators, in a secret conference, known under the name of Hossbach Protocol, on 5 November 1937. At the beginning of the year 1938, Germany proceeded again to its project, especially that recently, Italy had begun to show its lack of interest concerning Austria. The leader of Nazi Parti from Austria, Seyss-Inquart was appointed Minister of the Interior. Chancellor von Schuschnigg intend to organize a plebiscite on the question of independence of the country, but on 11 March 1938, was forced to resign under Nazis’ pressure. Seyss-Inquart became chancellor. On 12 March, German army entered Austria. It is interesting that the Anschluss was ratified by an overwhelming majority of the populations from Austria and Germany. [19. Taylor, A. J. P., op. cit. , P. 121-122, Le Breton, J.-M. , Op. cit., p. 40-41; Milza, P., Berstein, S., op. cit., p. 351].
Anschluss violated the peace treaties of Versailles and Saint Germain en Laye, signed with Germany and respectively Austria. However, the Western powers, especially Britain tacitly consented to Austria’s annexation, and then had to accept the fait accompli.
According to protocol Hossbach the next target for Germany was represented by Czechoslovakia. This state with a very developed economy, dominated by Skoda factory, also enjoyed a great strategic position. During the period between the two world wars, Czechoslovakia was a democratic, multiethnic state. In addition to Hungarian and Polish communities, German ethnic minority was very important. It comprised about 3.5 million souls. A lot of Germans from Czechoslovakia lived in the zone of Sudeţi Mountains, in Sudetenland.
The most important and popular party of the German ethnic minority from Sudetenland was, after 1935, the Sudeten Deutsche Partei, leaded by Konrad Henlein. Henlein's Party was very close to Germany and has committed, since mid-March 1938, to respect all the directives given by German Embassy from Prague. The Anschluss worried the authorities of Czechoslovakia. Henlein’s party developed Karlsbad program, which among others, claimed: full equality between German ethnic group and the Czech people, an autonomous government to establish, a protective legislation for the Germans who did not live in Sudetenland, the right to adopt Nazi ideology, the creation of services and public authorities of German language in Sudetenland. But Karlsbad Program was designed in close connection with Adolf Hitler. Hitler and Wilhelm von Keitel have already elaborated Grün plan, which envisaged the attack of Czechoslovakia. The invasion of Czechoslovakia was to take place after negotiations which would continue with a crisis.
The evolution of events in Europe was in favour of Germany. In France, in the government led by Édouard Daladier, the minister of Foreign Affairs was Georges Bonnet, a defender of the appeasement policy. During Franco-British summit from London, the representatives of Western democracies decided to recommend to government from Prague to negotiate directly with Sudeten Party and show a lot of benevolence towards it. [20. Duroselle, J. B., op. cit. , pp 163-165; Milza, P., Berstein, S., op. cit. , P. 353]. Britain was very reluctant concerning a military intervention in favour of Czechoslovakia, this country being considered a minor punt and, consequently, wanting to be involved only in the case of an obvious aggression. As Jean-Baptiste Duroselle assessed, his assessments being proved by the evolution of events, “the British refused the scenario of a European war with unlikely finale, and having its roots in Czechoslovakia’s problem.” [21. Ibidem, p. 165]. On the other hand, the treaties concluded by Czechoslovakia with France in 1925 and Soviet Union, in 1935 could theoretically protect the first. But a military aid of the USSR was difficult to grant because the Soviet troops would have to transit the Romania’s and Poland’s territories, and these two states were very reluctant to give right of passage, given the strained relations in the past. Given the British position and the impossibility for USSR to support Czechoslovakia, France was also unable to effectively help its ally from Central Europe.
Following appeasement policy, in the summer of 1938 the government from London sent to Prague Lord Runciman, who had the role to mediate discussions between Czechoslovakian authorities and the representatives of Germans from Sudetenland. Czechoslovakia was forced to make concessions and it had to accept almost completely the Karlsbad Program. Subsequently, the events will precipitate. On 12 September 1938, Hitler had at Nürnberg a very violent speech, telling that the Germans from Sudetenland were tortured with the complicity of the government from Prague. The desire to annex Sudetenland came out from Führer’s speech, even if it was not explicitly expressed. Hitler also told about the right of peoples to dispose of themselves. Certainly, his speech was well understood by Konrad Henlein, who almost immediately decided to stop negotiations with the Czech Government and asked for Sudetenland’ annexation by Germany. [22 Ibidem, pp 166-168].
Later, Neville Chamberlain had two meetings with Hitler at Berchtesgaden and Godesberg. Nazi dictator clearly expressed the desire to annex the region of Sudetenland and with this purpose, he was to decree a general mobilization on 28 September. Peace was in danger, despite the conciliatorism consistently promoted by the Western democracies, particularly the United Kingdom.
At the Chamberlain’s initiative, in a desperate attempt to save peace, seriously threatened, Mussolini proposed Hitler the organization of a conference with the participation of Great Britain, France, Germany and Italy. In a paradoxical and strange way, Czechoslovakia, the state directly concerned has not been invited to participate. Thus, on 29-30 September 1938, the heads of government of the four powers (Neville Chamberlain, Édouard Daladier, Adolf Hitler and Benito Mussolini) were meeting in Munich. [23. Goldstein, JS, Pevehouse, JC, International Relations, Polirom Publishing House, Bucharest, 2008, p. 73]. In exchange for concessions, Hitler obtained annexation of Sudetenland by Germany. Then, the contracting parties committed to ensure the new frontiers of Czechoslovakia. Because of France’s and England’s attitude towards Germany, [24. Duroselle, J. B., op. cit., pp.168-170; Dufour, J. - L., op. cit. , pp 90-91; Kissinger, H., op.cit. , pp 271-274] Czechoslovakia was forced to accept Munich Dictate. This conference could be considered a dictate, as the Great Powers decided territorial cessions and the representatives of Czechoslovakia have not even participated. After this new sign of weakness towards Germany, England and France still expected to reach an understanding with Hitler. Neither the British-French collaboration has worked very well, because on 30 September 1938, the British signed a non-aggression agreement with Germany, but the French authorities were not informed about. [25. Milza, P., Berstein, S., op. cit. , pp 353-354]
According to Joshua Goldstein, the appeasement, the conciliatorism had a negative meaning in international relations .Treaty of Munich seemed to encourage the future territorial conquests of Germany. [26. Goldstein, J. S., Pevehouse, J. C., op. cit. , p. 73]
Hitler had understood that democracies were weak and continued the policy of force in 1939, proceeding to the destruction of entire Czechoslovakian state. Since the fall of 1938, Poland occupied Teschen region, despite the pressures of France. Hungary obtained Southern Slovakia by arbitration in Vienna, under Germany’s and Italy’s patronage. After that, Slovakia proclaimed its independence, becoming a state friend of Germany. German troops occupied Bohemia on March 15, 1939. Führer ordered the making of a Protectorate of Bohemia and Moravia, in fact a satellite state, while Hungary absorbed too Sub-Carpathian Ruthenia. [27. Milza, P., Berstein, S., op. cit. , pp 354-355].
The complete disappearance of Czechoslovakian state demonstrated the lack of efficiency and represented the failure of conciliatorism (appeasement). Hitler did not respect his promise made to Chamberlain that he would not try to conquer non-German populations. [28. Dictionary of International Relations ...., p.87]. The premises of a general conflict were obvious as the responsible circles from London and Paris realized too late the true intentions of Germany.
Appeasement policy of Western democracies concerning Hitler's Germany implied tolerance towards aggressive actions of the latter and even concessions, compromises, [1. Le Breton, J.-M., Central and Eastern Europe between 1917 and 1990, Editura Cavallioti, Bucharest, 1996, p. 37]. Great Britain and France hoped that peace could be saved this way, using concessions and renunciations. English and French politicians such as Stanley Baldwin, Neville Chamberlain, Édouard Daladier, Anthony Eden and Lord Halifax had hoped this policy, promoted at all costs, through direct negotiations with Germany, would moderate Führer’s attitude. Promoting appeasement policy England and France aimed to prevent a general war. However, the effect was not that the boths countries expected for. Aware of Western democracies weakness, Nazi leader tended to conquer other territories, feeling himself encouraged in his hegemonic and aggressive projects. Germany’s attitude demonstrates perfectly the words that Appeasement brings aggression.
The appeasement was based on several principles, the most important of them being the hate for war, the conviction that dictators had justified claims which must be satisfied in order to obtain a new balance in Europe.The others principles were the mistrust in diplomatic commitments in Europe, the awareness of British military weakness and faith in personal diplomacy. [2. Dictionary of International Relations. The twentieth century, volume coordinated by Maurice Vaïsse, Polirom Publishing House, Bucharest, 2008, p. 86].
At the end of January 1933, Adolf Hitler became chancellor of Germany. Even eight years earlier, he has clearly presented his priorities of foreign policy in the work Mein Kampf [3. See Hitler, A., Mein Kampf, Beladi Publishing House, Bucharest, 1994] writen while he was in detention in Landsberg prison after the failed attempt to do a coup d'etat in Munich, in November 1923. [4. Milza, P., Berstein, S., The history of the twentieth century. The End of the European World, Volume 1, Editura BIC ALL, Bucuresti, 1998, p. 180]. The program set out by the future Nazi dictator had three phases: first, he intended to remove the German military burdensome constraints, imposed by the Treaty of Versailles in 1919; then he wanted to bring together in one state all Germanic peoples, including Austrians. Finally, the Germans aimed to conquer the so-called Lebensraum (vital space) on account of Soviet Union and other Slavonian peoples.[5. Ibidem, p. 341]. According to Henry Kissinger, U.S. secretary of state during Richard Nixon’s presidency, Hitler is guilty for collapse of international order established at the peace conference from Paris like a castle of cards. [6. Kissinger, H., Diplomacy, Editura BIC ALL, Bucuresti, 2003, p. 251].
Due to a very demagogic and penetrating speech, Hitler speculated well Germans’ hurt pride and their frustrations after the first world conflagration. He obtained the support of internal public opinion for his hegemonic foreign policy. He managed to fulfill revisionist plans relating to the Treaty of Versailles because of the inertia of the Western democracies.
In order to prepare his next blows, Hitler decided to withdraw his country from the Conference on Disarmament of Geneva and from League of Nations in the autumn of the year 1933.
Hermann Göring made public the third Reich’s intention to form an army of the air, and on 16 March 1935, Führer brought to the attention of André François-Poncet, French Ambassador in Berlin, that he had promulgated a law to reintroduce compulsory military service in Germany, setting to 36 the number of divisions. Although this was a flagrant violation of one of the clauses of the Versailles Treaty, Germany motivated its action, taking as argument the rearmament of the other powers: England, France and Russia. Poncet protested against the violation of Versailles Treaty and against the method of fait accompli. [7. Duroselle, J.-B. , History of international relations 1919-1947, vol Publishing Social and Political Sciences, Bucharest, 2006, p. 138]. Because Great Britain made efforts to reinclude Germany in a system of collective security, it signed a naval agreement with this state on 18 June 1935. The Reich had the right to possess a fleet of war equal to 35% of the England’s fleet and also an equal number of submarines. [8. Milza, P., Berstein, S., op. cit. , P. 342; Kissinger, H., op. cit. pp 258-259]. The representatives of Great Britain and France, along with those of Italy, meeting at Stressa conference, on 11 April 1935, confined to protest against the method of unilateral denunciation of treaties. [9.Taylor, AJP, Origins of the Second World War, Polirom Edition, Iaşi, 1999, pp 82-84; Johnson, P., A history of the modern world 1920-2000, Editura Humanitas, Bucharest, 2005, p. 314]. The historians spoke about a so-called front from Stressa, Benito Mussolini’s Italy being by same side as Great Britain and France. But further developments of events marked the break of the front. One can see, an approach between Mussolini's Italy and Hitler’s Germany especially after the outburst of civil war from Spain, in 1936.
The appeasement attitude of Western democracies stimulated revisionist efforts of Germany, which will adopt the same policy of fait accompli in relations with Great Britain and France. The conciliatorism of the two countries facilitated and mediated this. In this context, the third Reich prepare the ground for further actions to violate stipulations of the peace treaties signed at the end of First World War. According to peace treaty concluded with Germany on 28 June 1919 at Versailles, in the Mirror Hall (a symbolic fact, given the historical precedents), Renania, designating the left bank of the Rhine had to be permanently demilitarized, and also 50 kilometres on the right bank. [10. Milza, P., Berstein, S., op. cit. , P. 98]. Nazi Germany denounced the Pact of mutual assistance, signed in 1935 between France and Soviet Union, considering it an act against Reich. Hitler saw this Pact as a violation of Locarno agreements from 1925. Those latters agreements had a clause of non-aggression between France and Germany. [11. Dufour, J. L., International crises. From Beijing (1900) to Kossovo (1999), Corinth Publishing House, Bucharest, 2002, pp 82-83]. French-Soviet Pact was a pretext for Germany, which decided to occupy Renania. Despite signals provided by its ambassador in Berlin, the French authorities did not adopt the measures designed to contain Nazi blow. However, despite objections raised by his generals, Hitler ordered on 7 March 1936 that 30,000 people should occupy the demilitarized zone of Renania. [12. Duroselle, J. B., op. cit. , pp 147-148]. In front of this flagrant violations of the Versailles Treaty and the Rhine Pact of guarantee from 1925 French reaction was modest. The government decided the occupation of fortified Maginot Line. Moreover, Foreign Minister of Great Britain, Anthony Eden suggested to France an appeasement attitude. In fact, this latter country does not have any real interest for a demilitarized zone of Rhine. England hated the idea of war, even if alongside Italy, it guaranteed the Locarno Pact. In accordance with that pact, Germany recognized its western borders with France and Belgium. Even before German demonstration of force and the occupation of Rhine, the UK advocated for resolving the issue, in an advantageous manner, but disagreeing a military intervention: "It would be preferable for the UK and France to enter in time into negotiations with the German government to surrender on the basis of our rights in the area, as long as this surrender still has a value in the negotiation." [13. Kissinger, H., op. cit. , pp 265-266]. On the other hand, the legislative elections made mobilization difficult to achieve. We can add to these reasons which determined French behavior, the belief of France that Germans had a superior army and also the public pacifism. [14. Milza, P., Berstein, S., op. cit. , p. 346].
League of Nations Council, decided not to adopt any concrete measure against Germany although this state did not respect its obligations. [15. Dufour, J.-L. , Op. cit. , p. 84]. This really meant a Hitler’s moral victory. On the other hand, the French security had suffered after the occupation of Rhine, France was deprived of a vital buffer-zone. France could not intervene any longer in favor of its allies from Central and Eastern Europe. This reality had negative repercussions on its prestige. [16. Ibidem, p. 85].
The next events will fully prove the inertia that Western powers stimulated Germany’s aggression. After Rhine crisis, one can see an approach of Italy to Germany. Thus, Rome-Berlin Axis was built. After cutting burdensome provisions of the Versailles Treaty, Hitler could proceed to territorial annexations, aware that democracies were unable or reluctant to oppose a strong resistance.
Britain also influenced France during the Civil War from Spain (1936-1939), the decision of non-intervention in the conflict being adopted at the suggestion of the British [17. Dictionary of International Relations. The twentieth century, p. 86], but agreement was not observed, mainly by Germany and Italy.
Year 1937 marked a relative detente after the tensions of 1935 and 1936. It was very clear that appeasement policy towards Germany would continue after the premier of Great Britain has become Neville Chamberlain and ambassador at Berlin, Neville Henderson. On this line, a proof was offered by lord Halifax’s visit to Führer’s residence at Berchtesgaden. After Halifax stressed the important role of Germany in fighting Bolshevik danger, he has expressed solicitude concerning a few old claims of the Germans regarding Austria and Czechoslovakia. Tacitly, Britain agreed some changes in geo-political configuration of Central Europe, but Germany was not allowed to proceed to war. Moreover, it appears that Foreign Office, through the voice of Eden, even suggested that it had agreed annexation of Austria by Reich. [18. Taylor, A. J. P., op. cit., p. 113; See Aster, S., Appeasement and All Souls. A portrait with Documents 1937-1939].
The first Germany’s attempt to achieve Anschluss (Austria’s annexation by Germany), was in 1934 , when Nazi Germans tried to organize a putsch against Austrian Chancellor Dollfuss, but the coup d’etat failed due to the opposition of Austrian public opinion and of the Italian government.
Hitler presented his expansionist plans relating to Austria and Czechoslovakia to the closest collaborators, in a secret conference, known under the name of Hossbach Protocol, on 5 November 1937. At the beginning of the year 1938, Germany proceeded again to its project, especially that recently, Italy had begun to show its lack of interest concerning Austria. The leader of Nazi Parti from Austria, Seyss-Inquart was appointed Minister of the Interior. Chancellor von Schuschnigg intend to organize a plebiscite on the question of independence of the country, but on 11 March 1938, was forced to resign under Nazis’ pressure. Seyss-Inquart became chancellor. On 12 March, German army entered Austria. It is interesting that the Anschluss was ratified by an overwhelming majority of the populations from Austria and Germany. [19. Taylor, A. J. P., op. cit. , P. 121-122, Le Breton, J.-M. , Op. cit., p. 40-41; Milza, P., Berstein, S., op. cit., p. 351].
Anschluss violated the peace treaties of Versailles and Saint Germain en Laye, signed with Germany and respectively Austria. However, the Western powers, especially Britain tacitly consented to Austria’s annexation, and then had to accept the fait accompli.
According to protocol Hossbach the next target for Germany was represented by Czechoslovakia. This state with a very developed economy, dominated by Skoda factory, also enjoyed a great strategic position. During the period between the two world wars, Czechoslovakia was a democratic, multiethnic state. In addition to Hungarian and Polish communities, German ethnic minority was very important. It comprised about 3.5 million souls. A lot of Germans from Czechoslovakia lived in the zone of Sudeţi Mountains, in Sudetenland.
The most important and popular party of the German ethnic minority from Sudetenland was, after 1935, the Sudeten Deutsche Partei, leaded by Konrad Henlein. Henlein's Party was very close to Germany and has committed, since mid-March 1938, to respect all the directives given by German Embassy from Prague. The Anschluss worried the authorities of Czechoslovakia. Henlein’s party developed Karlsbad program, which among others, claimed: full equality between German ethnic group and the Czech people, an autonomous government to establish, a protective legislation for the Germans who did not live in Sudetenland, the right to adopt Nazi ideology, the creation of services and public authorities of German language in Sudetenland. But Karlsbad Program was designed in close connection with Adolf Hitler. Hitler and Wilhelm von Keitel have already elaborated Grün plan, which envisaged the attack of Czechoslovakia. The invasion of Czechoslovakia was to take place after negotiations which would continue with a crisis.
The evolution of events in Europe was in favour of Germany. In France, in the government led by Édouard Daladier, the minister of Foreign Affairs was Georges Bonnet, a defender of the appeasement policy. During Franco-British summit from London, the representatives of Western democracies decided to recommend to government from Prague to negotiate directly with Sudeten Party and show a lot of benevolence towards it. [20. Duroselle, J. B., op. cit. , pp 163-165; Milza, P., Berstein, S., op. cit. , P. 353]. Britain was very reluctant concerning a military intervention in favour of Czechoslovakia, this country being considered a minor punt and, consequently, wanting to be involved only in the case of an obvious aggression. As Jean-Baptiste Duroselle assessed, his assessments being proved by the evolution of events, “the British refused the scenario of a European war with unlikely finale, and having its roots in Czechoslovakia’s problem.” [21. Ibidem, p. 165]. On the other hand, the treaties concluded by Czechoslovakia with France in 1925 and Soviet Union, in 1935 could theoretically protect the first. But a military aid of the USSR was difficult to grant because the Soviet troops would have to transit the Romania’s and Poland’s territories, and these two states were very reluctant to give right of passage, given the strained relations in the past. Given the British position and the impossibility for USSR to support Czechoslovakia, France was also unable to effectively help its ally from Central Europe.
Following appeasement policy, in the summer of 1938 the government from London sent to Prague Lord Runciman, who had the role to mediate discussions between Czechoslovakian authorities and the representatives of Germans from Sudetenland. Czechoslovakia was forced to make concessions and it had to accept almost completely the Karlsbad Program. Subsequently, the events will precipitate. On 12 September 1938, Hitler had at Nürnberg a very violent speech, telling that the Germans from Sudetenland were tortured with the complicity of the government from Prague. The desire to annex Sudetenland came out from Führer’s speech, even if it was not explicitly expressed. Hitler also told about the right of peoples to dispose of themselves. Certainly, his speech was well understood by Konrad Henlein, who almost immediately decided to stop negotiations with the Czech Government and asked for Sudetenland’ annexation by Germany. [22 Ibidem, pp 166-168].
Later, Neville Chamberlain had two meetings with Hitler at Berchtesgaden and Godesberg. Nazi dictator clearly expressed the desire to annex the region of Sudetenland and with this purpose, he was to decree a general mobilization on 28 September. Peace was in danger, despite the conciliatorism consistently promoted by the Western democracies, particularly the United Kingdom.
At the Chamberlain’s initiative, in a desperate attempt to save peace, seriously threatened, Mussolini proposed Hitler the organization of a conference with the participation of Great Britain, France, Germany and Italy. In a paradoxical and strange way, Czechoslovakia, the state directly concerned has not been invited to participate. Thus, on 29-30 September 1938, the heads of government of the four powers (Neville Chamberlain, Édouard Daladier, Adolf Hitler and Benito Mussolini) were meeting in Munich. [23. Goldstein, JS, Pevehouse, JC, International Relations, Polirom Publishing House, Bucharest, 2008, p. 73]. In exchange for concessions, Hitler obtained annexation of Sudetenland by Germany. Then, the contracting parties committed to ensure the new frontiers of Czechoslovakia. Because of France’s and England’s attitude towards Germany, [24. Duroselle, J. B., op. cit., pp.168-170; Dufour, J. - L., op. cit. , pp 90-91; Kissinger, H., op.cit. , pp 271-274] Czechoslovakia was forced to accept Munich Dictate. This conference could be considered a dictate, as the Great Powers decided territorial cessions and the representatives of Czechoslovakia have not even participated. After this new sign of weakness towards Germany, England and France still expected to reach an understanding with Hitler. Neither the British-French collaboration has worked very well, because on 30 September 1938, the British signed a non-aggression agreement with Germany, but the French authorities were not informed about. [25. Milza, P., Berstein, S., op. cit. , pp 353-354]
According to Joshua Goldstein, the appeasement, the conciliatorism had a negative meaning in international relations .Treaty of Munich seemed to encourage the future territorial conquests of Germany. [26. Goldstein, J. S., Pevehouse, J. C., op. cit. , p. 73]
Hitler had understood that democracies were weak and continued the policy of force in 1939, proceeding to the destruction of entire Czechoslovakian state. Since the fall of 1938, Poland occupied Teschen region, despite the pressures of France. Hungary obtained Southern Slovakia by arbitration in Vienna, under Germany’s and Italy’s patronage. After that, Slovakia proclaimed its independence, becoming a state friend of Germany. German troops occupied Bohemia on March 15, 1939. Führer ordered the making of a Protectorate of Bohemia and Moravia, in fact a satellite state, while Hungary absorbed too Sub-Carpathian Ruthenia. [27. Milza, P., Berstein, S., op. cit. , pp 354-355].
The complete disappearance of Czechoslovakian state demonstrated the lack of efficiency and represented the failure of conciliatorism (appeasement). Hitler did not respect his promise made to Chamberlain that he would not try to conquer non-German populations. [28. Dictionary of International Relations ...., p.87]. The premises of a general conflict were obvious as the responsible circles from London and Paris realized too late the true intentions of Germany.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)