vineri, 9 decembrie 2011

Destin de luptător anticomunist- Nicolae Trocan

Ocuparea României de către Armata Roşie a determinat o puternică rezistenţă armată în toate regiunile ţării. Securitatea accepta că în intervalul 1945-1959 au existat 1196 grupuri de rezistenţă militară, iar Adrian Brişcă, consemnează existenţa a 19 centre de rezistenţă militară. Cei mai mulţi cercetători admit că mişcarea de rezistenţă s-a născut spontan şi întrucât Mişcarea Naţională de Rezistenţă a fost decapitată în noiembrie 1946, făcându-se inoperant planul de coordonare zonală, legăturile dintre grupurile de rezistenţă şi încercările de unire a lor într-o puternică armată, care să se angajeze într-o confruntare violentă cu regimul politic, au fost foarte slabe. Caracterul unitar al rezistenţei şi coordonarea comenzii au devenit imposibile după condamnarea conducerii M.N.R. în frunte cu Generalul Alexandru Aldea. Eşuarea proiectului de rezistenţă armată la scară naţională , a fost suplinită de succesele consemnate de anumite grupuri de rezistenţă şi/sau persoane izolate care au acţionat în diferite zone ale ţării. O asemenea rezistenţă a organizat şi căpitanul Nicolae Trocan.
Iniţial, Nicolae ( zis Nae) Trocan a început lupta cu regimul comunist de unul singur. La scurt timp i s-au alăturat Sever Popescu ( zis Bibicu) şi Nicu Vulcănescu (Aurel Albu). Viaţa şi lupta căpitanului Trocan a rămas o legendă pentru localităţile de contact dintre judeţele Mehedinţi şi Gorj (Virgiliu Neagu). S-a născut în Zegujani la 14 martie 1923, într-o familie înstărită. A absolvit prestigiosul liceu Traian din Tr. Severin şi ulterior Şcoala de ofiţeri de aviaţie în Germania (Aurel Albu). În 1943 pleacă voluntar pe front încadrându-se în Flotila 1 Pantelimon. Instaurarea regimului comunist îi crează necazuri şi lui şi familiei. Miliţia îi arestează mama dar este eliberată prin forţă de tânărul ofiţer. Familia îi este deportată în Bărăgan, la Dropia iar Nae alege calea rezistenţei. Conflictul cu miliţia s-a acutizat după ce tatăl ofiţerului a fost bătut crunt de către miliţian şi primar pentru că le-a spus că nu are cu ce să însămânţeze terenul şi nici cum să-l muncească. Văzându-şi tatăl bătut şi aflând cine sunt autorii, Nae a mers la cârciumă, i-a găsit pe cei doi, l-a dezarmat pe miliţian şi i-a bătut cu patul pistolului. I-a spus miliţianului că îi lasă pistolul într-un anumit loc şi că îl poate lua după ce el se îndepărtează (Aurel Albu). Incidentul se petrece, probabil, în martie 1949 şi înseamnă debutul luptei anticomuniste pentru Nicolae Trocan (Aurel Albu). Aria de acţiune este foarte vastă cuprinzând mai multe localităţi din Mehedinţi şi Gorj. Comunele gorjene Cătunele, Valea Perilor, Valea Mânăstirii, Glogova, Rătezu, Ploştina sunt în aria de acţiune a grupului Trocan. Îl găzduiesc învăţătorii Boulescu, Chiţoran din Cătune, ţăranul Aurel Albu din Valea Perilor, cantorul bisericesc Ion Iorga din Rătezu şi alţii (Vergiliu Neagu). Un pădurar care îl urmărea s-a lăsat păgubaş după ce a fost atenţionat „că-i vor rămâne copiii săraci” (V. Neagu). Nicolae Trocan şi tovarăşii săi ajung repede la conflicte deschise şi sângeroase cu autorităţile comuniste. Se retrag în pădurile plaiului Cloşanilor şi din timp în timp revin la locuinţa lui Victor Popescu, fratele lui Sever pentru odihnă şi provizii. Miliţienii organizează o pândă la casa lui Victor Popescu în noaptea de 13-14 mai 1948. În ziua de 13 mai, Nae Trocan îl atacase şi îl umilise pe şeful circumscripţiei de miliţie. Miliţienii Dumitraşcu şi Pascu l-au somat pe Sever să se predea. Acesta a ripostat cu foc dar arma i-a căzut din mână şi el a luat-o la fugă. A fost împuşcat de Dumitraşcu, de la distanţă foarte mică, 5-7 metri, glonţul intrându-i prin stomac şi ieşind prin spate. A murit la scurt timp. Moartea este confirmată şi printr-o adresă a Miliţiei către Tribunalul Mehedinţi. Incidentul din ziua de 13-14 mai este descris şi de soţia lui Victor Popescu într-o declaraţie dată organelor de miliţie. Miliţia înştiinţează Securitatea despre grupul condus de Nicolae Trocan la 15 iunie 1949. În acel moment, N. Trocan, N. Vulcănescu şi Victor Popescu îşi schimbaseră adăpostul, stabilindu-se la Şovarna, unde îi semnalează şi o notă informativă a Securităţii datată 12 august 1949.
De fapt, grupul Trocan îşi extinde mult zona de acţiune, în pădurile şi satele din Nordul Olteniei. O dare de seamă a Miliţiei Mehedinţi din 25 august 1949 face referire la bandele de partizani din zona Izverna. Sunt amintiţi şi Nicolae Trocan şi Nicolae Vulcănescu, componenţi ai bandei Sever Popescu, omorât de miliţie în 13/14 mai 1949. Miliţia şi Securitatea promit premii consistente pentru prinderea lui Nicolae Trocan sau acelora care-i toarnă pe cei care îl găzduiesc (A. Albu). Depăşite de situaţie, Miliţia şi Securitatea solicită scoaterea de la puşcărie a fostului tâlhar Alimănescu. Acestuia i se acordă gradul de maior şi i se pun la dispoziţie 400 de vânători de munte şi tot atâţia miliţieni, distribuiţi în zona submontană a Gorjului şi a Mehedinţiului. Alimănescu a promis să-l captureze în şase luni. Nu şi-a putut onora promisiunea. După şase luni a plecat dar au rămas miliţienii şi securiştii (A. Albu).
Între timp, grupul Trocan stabileşte legături cu „Mişcarea Română de Rezistenţă”, condusă de învăţătorul Dumitru Totir, constructorul naval Dumitru Năsărâmbă şi avocatul Gheorghe Florescu. Orgnizaţia îşi propunea să lupte împotriva regimului comunist. A stabilit legături cu marinari sârbi şi a trimis numeroase mesaje în Occident cu privire la situaţia catastrofală în care se găseşte România. Ruxanda Iorga din Rătezu şi-l aminteşte pe Dumitru Năsărâmbă. Un om de mare curaj şi cutezanţă. În pădurea dintre Glogova şi Rătezu a instalat staţie de emisie-recepţie prin care ţinea legătura cu străinătatea. „Ne spunea că „o să piară comuniştii” iar la noi satul se va face oraş” (Ruxanda Iorga).
Prin navigatorii iugoslavi, Totir şi, în special Năsărâmbă, au popularizat acţiunile lor în sudul Dunării. Sârbii au procurat un cifru secret pentru „Mişcarea Română de Rezistenţă”. Tot prin navigatorii iugoslavi au trimis în Iugoslavia scrisori despre abuzurile regimului comunist de la Bucureşti. Legătura dintre N. Trocan şi grupul Totir-Năsărâmbă este realizată de învăţătorii Constantin Chiţimia şi Gheorghe Boulescu. Nu dispunem de informaţii - cu excepţia celor furnizate de miliţie şi securitate – despre colaborarea Trocan-Năsărâmbă-Totir. Rapoartele securităţii, preluate de instanţele militare care i-au judecat pe cei trei luptători îşi explică apropierea şi colaborarea lor „prin faptul că organizaţia Mişcarea Română de Rezistenţă” plănuia „atacuri armate şi acte de sabotaj împotriva R.P.R.” şi pentru reuşita acestor „acţiuni teroriste” avea nevoie de un specialist militar care să-i pregătească pe „bandiţi” în spirit militar. Dacă avem în vedere mărturiile Roxandei Iorga şi ale soţului său, Ion Iorga care l-au adăpostit pe Victor Popescu în casa lor timp de un an, putem concluziona că cele două grupuri au desfăşurat şi acţiuni comune. Ei precizează că Victor Popescu pe care îl găzduiau a fost vizitat şi de Trocan şi de Năsărâmbă (Ruxanda Iorga, Ion Iorga). Totuşi, cele mai multe informaţii ni-l prezintă pe Nicolae Trocan acţionând singur sau cu prietenul său Nicolae Vulcănescu până la moartea acestuia. Din toate confruntările cu miliţia iese victorios. Într-o asemenea luptă, desfăşurată lângă Şovarna în 31 martie 1950 un miliţian este ucis, ca şi Nicolae Vulcănescu iar Trocan este rănit. Se retrage la Ilovăţ şi este găzduit în casa lui Nicolae Ursoniu. Fiica acestuia îl hrăneşte în ascunzătoarea special amenajată. Aici împuşcă alţi doi miliţieni în 9 şi 31 martie 1951 , iar celui de-al treilea îi „zboară mâna în care ţinea arma” . Lenuţa Ursoniu este spânzurată în pădure pentru a-i înspăimânta pe toţi aceia care l-ar mai ajuta pe „bandit”. Încolţit serios de miliţie şi securitate, Nicolae Trocan se retrage în zona Cătune – Valea Perilor – Glogova. Îl adăpostesc şi îl ajută Aurel Albu (gazda principală), Dumitru Viaşu, Gheorghe Boulescu, Constantin Chiţimia, Titu Nişulescu. Aurel Albu îl ştia pe Nicolae Trocan de câţiva ani. Îl întâlnise, în zona valea Perilor – Cătune cu 2-3 ani înainte , când era însoţit de Sever Popescu şi Nicolae Vulcănescu (A. Albu). În august 1950 – spune A. Albu (credem, mai curând că 1951) Nae Trocan a venit să-i ceară ajutor, să-l găzduiască la vreme rea. Albu a fost de acord şi 2 ani au dormit în aceeaşi cameră. Pe timp de iarnă, întrucât vara rămânea în păduri (A. Albu).
Aurel Albu retrăieşte cu emoţie întâlnirea cu Nae Trocan, care îi cere ajutorul întrucât sunt puzderie de miliţieni şi securişti pe urmele sale. Apoi, vorbeşte despre extraordinarul curaj al aviatorului. Tot Aurel îşi asumă răspunderea să-l contacteze pe Dumitru Viaşu, vecinul său la Valea Perilor dar stabilit la Zegujani după căsătorie. D. Viaşu se întorsese în 1948 din prizonieratul în Siberia. Refuzase orice colaborare cu regimul comunist, deşi noii stăpâni ai României i-au propus funcţii înalte în aparatul de partid. I-a cunoscut pe toţi fruntaşii rezistenţei: Trocan, Totir, Năsărâmbă şi a convenit să lupte împreună cu ei pentru „dărâmarea partidului comunist şi răsturnarea comunismului”. Organizaţia era structurată pe grupe de câte 4 oameni. Această structură ar fi împiedicat căderea întregii reţele după arestarea unor fruntaşi. Atât Albu cât şi Viaşu îl descriu pe Nicolae Trocan ca pe un „mare om, înzestrat cu un foarte dezvoltat simţ al depistării pericolelor şi foarte credincios. „Oriunde se afla, atunci când primea mâncare, înainte de a gusta, îngenunchea, se ruga şi-i mulţumea lui Dumnezeu”. Aşadar, Nae Trocan îşi pune soarta în mâinile unui tânăr de nici 18 ani, Aurel Albu şi a unui fost prizonier în URSS, Dumitru Viaşu. Amândoi s-au dovedit extrem de devotaţi şi i-au fost de maxim ajutor întreaga perioadă cât s-a aflat în libertate. Sprijinul acordat de ei este cu atât mai preţios cu cât securitatea dispune evacuarea tuturor conacelor din zona montană şi submontană. Este necesar să precizăm că N. Trocan se găseşte în siguranţă în zona Cătune-Glogova-Rătezu. Tabelele întocmite de miliţie în 1949 şi jandarmerie în 1950 nu-i menţionează pe A. Albu şi D. Viaşu între sprijinitorii lui Nicolae Trocan. Singurul luptător rămas lângă Nae Trocan a fost Victor Popescu, fratele lui Sever Popescu. Victor se adăposteşte în casa preotului Gheorghe Iorga din Ohaba, dar ştiindu-se urmărit de securitate, preotul îl dă în grija fratelui său Ion Iorga din Rătezu. Bătrânul cântăreţ îşi aminteşte cum a ajuns Victor Popescu la el: „Am fost la fratele meu la praznic. Era Dumineca Slăbănogului. Fratele meu, preotul Gheorghe Iorga mi-a spus: << îţi dau un om la muncă dar să nu ştie nimeni, nici mama; ţi-l dau la muncă fiindcă am împrumutat pe maică-sa şi pe taică-su şi-mi sunt datori; n-au nici un ban. Îl iei cu carul şi pui paie peste el. Îl duci acasă dar nu-l ţii ascuns, ci îl pui la muncă. Te fereşti de miliţie.>>”(Ion Iorga). Ion Iorga a procedat întocmai cum i-a spus preotul. Nu a ştiut cine este „datornicul“ . În fiecare dimineaţă pleca la muncă pe dealul Petacu. Toată ziua era plecat iar seara venea acasă la Ion Iorga. Gospodăria din Rătezu a bătrânului are o aşezare strategică excepţională. Din tinda casei sau din pod se asigură o vizibilitate perfectă pe câteva sute de metri. Exact în faţa casei coboară drumul dinspre Glogova, drum care trece prin pădurea dintre cele două sate. Cel adăpostit putea oricând observa oaspeţii nedoriţi.
Roxanda Iorga spune despre întâlnirea cu Victor Popescu : “Când i-am văzut mâinile i-am spus că mâinile lui nu sunt de om simplu, ci de om învăţat. Avea mâini fine. Mai târziu l-am întrebat de ce stă fugit. Ce a făcut. Mi-a povestit că avea proprietate mare pe care i-a luat-o statul iar fratele lui avea moară de lux, cazan cu alambic. Au intrat în conflict cu miliţia şi cu securitatea, iar fratele lui şi Trocan au împuşcat patru miliţieni. A fost omorât şi fratele lui, Sever (Roxanda Iorga). Ion Iorga îl cunoştea bine pe Nicolae Trocan. “Am fost cu fratele meu la Trocan acasa. Am întânit acolo pe colonelul Vintilescu şi alţi mulţi bărbaţi şi femei. Discutau aprins despre regimul comunist. Asta se întâmpla înainte ca el să fugă în păduri.”(I.Iorga). Cu o lună înainte de a-l aduce pe Victor Popescu la Răzetu, I. Iorga s-a întâlnit în zonă cu Nae Trocan. Căpitanul de aviaţie era găzduit la Răzetu de Aurica Cupă (Voichiţan). Aceasta îi asigura hrană. Veteranul de război Ion D. Iorga, participant la război pe ambele fronturi, este convins că Nicu Trocan a venit de mai multe ori în zonă şi s-a întâlnit cu prietenul său Victor Popescu. „Într-o seară l-am întâlnit pe deal. Nu l-am cunoscut, fiindcă era complet schimbat. M-a întrebat: <> iar eu i-am răspuns: de unde ştiţi dumneavoastră. El mi-a spus: << băiatule, eu sunt Trocan, să reţii>> (I.Iorga). Victor Popescu a rămas la Rătezu, trei luni de zile. Roxanda şi Ion Iorga au început să fie neliniştiţi, întrucât femeia urma să nască. « Îmi era ruşine să nasc cu acel om în casă şi atunci am zis că trebuie să vedem cum facem să plece” (Roxanda Iorga). Ion Iorga s-a deplasat la casa fratelui, preotul Gheorghe Iorga la Ohaba întrebându-l ce este cu omul acela. Preotul i-a spus că este Victor, intermediarul lui Nae Trocan iar la reproşul preotesei că-şi nenoroceşte fratele, părintele a replicat : “nu-l nenorocesc, salvăm un om “ (I.Iorga) La rugămintea fratelui, Ion Iorga a acceptat să-l mai adăpostească două săptămâni până reuşea să-i facă rost de un buletin. Buletinul a fost întocmit de Ilie Nişulescu, fost primar la Glogova şi prin Titu Nişulescu a ajuns la Ion Iorga şi apoi la Victor Popescu. După ce şi-a făcut buletinul Victor Popescu a plecat la Constanţa la sora lui. L-a trădat cumnatul său, securitatea l-a arestat şi l-a adus la Broşteni pentru cercetări. (I.Iorga). Despre acţiunea de procurare a buletinului, relatează şi Parchetul Tribunalului Mehedinţi într-un răspuns dat Parchetului General în legătură cu atitudinea duşmănoasă faţă de regimul democrat popular a preotului Gheorghe Iorga. În plus, Parchetul precizează că în noul act de identitate, „ Popescu Victor se numeşte Popescu Vasile “. Aceeaşi adresă face referire la faptul că Ion Iorga l-a ascuns pe Victor Popescu.
Revenim la prezenţa şi activitatea lui Nicolae Trocan în zona Cătune-Glogova-Valea Perilor-Roşiuţa. Aurel Albu relatează cum i-a amenajat adăpostul în gospodăria vecinului Dumitru Viaşu : „Ideea lui Nae a fost următoarea : facem un adăpost ca o tranşee pe sub grajd, prin care să poată merge în genunchi sau să se târască… am săpat un şanţ adânc pe aproximativ 20 de metri, sub grajd, cu o ieşire sub o claie de ovăz. Claia asta era înălţată pe nişte pari, la aproximativ o jumătate de metru de pământ. Deasupra răsuflătorii am aşezat o lădiţă de scânduri, cu fân în ea, astfel că aveai impresia că este un cuibar. Pe aici intra Nae , trăgea capacul la loc şi ajungea în şanţul de sub grajd, şanţ acoperit de o scândură groasă. Ascunzătoarea comunica şi cu casa lui D. Viaşu, unde erau depozitate armele (A. Albu). Nae Trocan a trecut printr-o mare încercare în tunelul acela. După câteva zile cu ploi abundente, tunelul a fost inundat. Prizonierul rănit a adormit şi se putea îneca. Aurel l-a dus în casă şi l-a îngrijit până s-a însănătoşit. Dacă venea cineva în vizită îl ascundea în dulap. Între casa lui Aurel şi tunel a fost montată şi o instalaţie de avertizare : o sfoară cu un clopoţel la capătul de sub grajd. Atât cei care l-au cunoscut, cât şi rapoartele sau notele informative ale miliţiei şi securităţii prezintă curajul ieşit din comun al căpitanului aviator Nicolae Trocan. O sinteză informativă întocmită după 28 august 1951 descrie câteva din acţiunile lui Nicolae Trocan, zonele de acţiune, armamentul şi echipamentul de care dispune. În 27 august, orele 8-9 este în pădurea satului Cătunele unde se întâlneşte cu servitoarea lui State Viaşu. Prezentându-se ca fiind brigadierul şef Dumitru Flueraşu, îi trimite un bilet lui State solicitându-i “ceva mâncare “. I se adresează cu „ tov. Viaşu “ şi-l atenţionează că i-a găsit vaca în lăstari, dar nu-l dă în judecată.” Viaşu îi trimite mâncare iar biletul îl duce la miliţie. A doua zi, 28 august, N. Trocan se întâlneşte la „ marginea satului Lupoiţa, comuna Roşiuţa “, cu preşedintele cooperativei din această comună. Tot în luna august îl atenţionează pe pădurarul din Ciovărnăşani, prin mama acestuia, să nu-l mai urmărească. Conform sintezei amintite Nicolae Trocan este tot timpul înarmat cu „ pistol automat şi pistol la şold“ sau „armă Z.B., pistol la şold, armă centrală şi alte aparate ca binoclu, radio, etc.” În 19 iunie 1952, neînfricatul luptător anticomunist N. Trocan îi încredinţează săteanului Grigore Juncu din Copăcioasa o declaraţie şi o scrisoare rugându-l să le predea postului de miliţie din Zegujani. Aceste două documente ajung de la Miliţia regiunii Gorj la Direcţia Securităţii Statului Gorj. Întrucât exprimă zbuciumul interior al unui om a cărui viaţă este zdrobită de regimul comunist criminal dar şi hotărârea sa nestrămutată de a lupta împotriva acestui regim politic, ne permitem să rezumăm conţinutul celor două excepţionale documente. Textul declaraţiei este următorul : „ Subsemnatul Nicolae Trocan, cu domiciliul în trecut în comuna Zegujani, judeţul Mehedinţi, astăzi nestabil în regiunea Gorj, fiind major, conştient de urmările ce vor decurge şi în deplinătatea facultăţilor mintale declar : sunt anticomunist, sunt pentru credinţa în Dumnezeu, ţară şi neam, « monarhie » până în măduva oaselor, că am fost român, sunt român şi vreau să mor român, că sunt împotriva tuturor străinilor, fie de orice neam ar fi, care prin dictat doresc să pună sistemele lor sociale, politice şi culturale în dauna poporului nostru, al originii noastre, al obiceiurilor noastre. Şi mai pe scurt sunt trup şi suflet din trupul şi sufletul ţării mele. Aceasta-mi este declaraţia pe care o semnez. Vă rog să ataşaţi atât scrisoarea cât şi declaraţia, în original dacă se poate, dosarului meu de la Curtea Marţială Craiova. Am această satisfacţie, domnule şef, că oricare ar fi rezultatul cu mine, am ajutat şi eu, fie chiar cu o pietricică, la clădirea edificiului “România Democrată” în înţelesul adevărat al cuvântului meu, de mâine fie ca şi generaţiile viitoare să ia pildă de suferinţele noastre, de beneficiile noastre de care mă simt şi mai mândru.” Declaraţia este un adevărat program de luptă anticomunistă. Deşi subliniază ataşamentul total pentru românism şi adversitatea faţă de străini, N. Trocan nu este, în nici un caz xenofob. El îi detestă şi îi urăşte pe străinii care ne impun cu forţa sistemele lor politice, sociale şi culturale. Deşi nu o spune explicit, N. Trocan luptă împotriva sovieticilor şi a celor aflaţi în solda lor pentru a impune totalitarismul comunist. Aviatorul este convins că România democratică este aceea pentru care el luptă şi nu cea pe care o “edifică” adversarii lui. De aceea doreşte ca generaţiile viitoare să cunoască lupta lui de care este mândru. Crede că viitorul va fi acela pentru care el luptă ! Scrisoarea poartă ca supratitlu o ameninţare către adresant şi, credem noi, către toate instituţiile de represiune : “Să vă lăsaţi de caragaţă şi să umblaţi pe căi cinstite”. În preambulul scrisorii, N. Trocan îl atenţionează pe şeful de post, şi prin el pe toţi urmăritorii săi şi pe autorităţi că nu a trimis decât o singură scrisoare de când este în rezistenţă, unui anume Roiban, expediată cu un an în urmă: „Domnule şef, eu ţin să declar că de la data de când i-am trimis domnului Roiban scrisoarea, personal, n-am mai dat nimănui niciuna şi nici n-am mai ameninţat pe nimeni”.
În continuare, N. Trocan spune că n-a trimis nici o ameninţare şefului secţiei de miliţie, „un oarecare domn Tunu” şi că ştie că soţia acestuia poartă „al meu portret în buzunar arătându-l tuturora”. O atenţionează pe soţia miliţianului că-i va crea „o nostalgie sentimentală pe care cu greu o să o poată uita”. Pentru Tunu da asigurarea că „se poate plimba lejer pe cuprinsul secţiei sale fără să aibă teama că eu îi voi face ceva”. Situaţia se schimbă dacă acest domn Tunu „vrea să aibă de-a face cu mine”. De altfel luptătorul anticomunist nu are nimic nici cu „dumneavoastră, toţi care staţi cuminţi la post şi nu plecaţi în a căuta acul în carul cu fân sau a vi se face bube pe pielea zdravănă”. Ca să-şi susţină această afirmaţie, N. Trocan relatează o întâmplare pilduitoare pentru cei care-l urmăresc. Întâmplarea se petrecuse în 1951, după o sângeroasă înfruntare armată între el şi instituţiile de represiune, când a reuşit să-i deruteze pe miliţieni şi securişti (în număr foarte mare) să se măcelărească între ei. După ce un anume miliţian Scânteie, îl lasă fără haine (nu sunt precizate împrejurările – n.n.), aviatorul se aşază la pază „pe unde zăream urmele bocancilor” hotărât să-şi întregească arsenalul militar şi să-şi procure alte haine „fie chiar prin omor”.
După multe zile de aşteptare au apărut „doi tovarăşi” i-a luat în catarea armei dar „n-am vrut să-i împuşc aşa cum faceţi dumneavoastră”. Profitând de situaţia „destul de lejeră” în care cei doi se găseau, N. Trocan s-a înfăţişat în faţa lor, le-a cerut să lase armele şi toate efectele pe care le au asupra lor. Miliţienii s-au conformat şi l-au rugat să nu-i împuşte. Între luptătorul anticomunist şi oamenii regimului s-a înfiripat o discuţie din care Nae Trocan a aflat lucruri importante pentru a se putea proteja în viitor. Discuţia a durat peste trei ore, luptătorul convingându-se că „deşi purtau o haină care reprezintă astăzi vârful baionetei pe care se sprijină actualul regim, erau tot aşa de români ca şi mine, că vedeau mult mai departe decât mulţi dintre dumneavoastră rostul acestei dictaturi, scopul ei şi unde vrea să ajungă.” Cei doi miliţieni i-au dezvăluit alte trucuri folosite de miliţie şi securitate pentru a-l captura pe ofiţerul rezistent. Pe lângă deghizările în „femei, pădurari, muncitori cu sapa, secera, securea, care se plimbă tăind frunză la câini, de olari, nepoţi, fini şi toate rudele”, N. Trocan este sfătuit de „prizonierii” săi să se ferească de „geamgii, de oamenii cu scurte, de ciobani, de ţigani (rudari, lăieţi) de călători care par inofensivi, de negustori sau călători cu vite de sfoară sau căpăstru şi mai spre siguranţa dumitale de tot ce nu cunoşti şi de tot ce îţi pare străin locului”. Întrebaţi cum „procedează în sate, pe cine păzesc şi ce fac” cei doi i-au spus: „orice casă izolată, orice reacţionar sau român, cum îi numeam eu, toate potecile şi drumurile care duc la ele, pe toţi aceia a căror situaţie materială i-ar face să-mi dea ceva de-ale mâncării, orice conac izolat”. L-au sfătuit să se ferească „de mâncărurile făcute uitate prin diferite locuri” să nu treacă „pe acelaşi drum de două ori” pentru că se fac „posturi fixe de încrucişări de drumuri, de vânători” şi altele. Informaţiile obţinute i-au fost de mare preţ lui Nicolae Trocan, iar cei care l-au cunoscut vorbesc despre „marele simţ al pericolului” care l-a ajutat să scape de nenumărate ori din ghearele urmăritorilor (A. Albu, V. Neagu, I.Iorga). I-au spus şi cum află securitatea şi miliţia regiunea în care el se ascunde, dar nu dezvăluie aceste informaţii. N. Trocan este mirat că se bucură „de foarte multă simpatie printre miliţieni, că mulţi nu vor să tragă în mine şi că ar vrea să stea de vorbă cu mine”. Interesându-se de situaţia internaţională cei doi reprezentanţi ai miliţiei au spus că „totul merge spre un deznodământ fatal” , dar autorul scrisorii nu precizează pentru cine. Atitudinea cooperantă a miliţienilor le-a salvat vieţile, le-a lăsat armele şi îmbrăcămintea. Că au fost sinceri o dovedesc spusele lui N. Trocan: „le-am urmat sfaturile şi le mulţumesc şi azi”. În continuarea scrisorii, N. Trocan spune că urmând aceste sfaturi a devenit „un al doilea <>”. Numai că spre deosebire de celălalt, el, N. Trocan lucrează „în interiorul pământului”. Urmează o descriere a adăpostului său subteran, „un adevărat labirint de cămăruţe şi un dormitor foarte confortabil. Cămăruţa de cartofi, de ceapă, de praz, cămăruţă pentru cinci-şase oale mari în care-mi ţin făina sau boabele, firiz în perete pentru tutun, ţigări, chibrituri, lampă, sticle (de lampă – n.n.), firidă pentru sticle de unt şi untură, pentru oale de sare, pentru puţina mea veselă care mi-am procurat-o, rastel pentru arme, pat pentru vasele cu apă şi pentru atâtea altele, că de câte ori intru cad in extaz.” Cu siguranţă în ascunzătoare se găseau provizii pentru situaţiile de urgenţă dar prezentarea unei asemenea abundenţe are rolul de a-i induce în eroare pe cei care-l urmăreau. Ştim de la A. Albu că, N. Trocan locuia cu el în cameră şi că numai în caz de mare pericol se retrăgea în ascunzătoarea de sub grajdul lui D. Viaşu (A. Albu). Este de luat în seamă şi existenţa unui adăpost de care să fi ştiut numai Nicolae Trocan şi atunci cele prezentate în scrisoare sunt în totalitate reale. Mai departe, sunt luaţi peste picior securiştii şi miliţienii care pentru a-l urmări pe el consumă benzină care „ar putea produce energie electrică care folosită în industria socialistă ar da posibilitatea <> să se întărească cu încă 50 perechi încălţăminte, sau nu ştiu cu câţi metri ţesături, sau iarăşi nu ştiu cu câte bucăţi lenjerie, toate lovituri de moarte date imperialiştilor americani şi englezi aţâţători de un nou război”. Acest fragment al scrisorii este relevant pentru ilustrarea tăriei de caracter şi a curajului lui N. Trocan. Hăituit de securitate şi aflat în pericol în fiecare zi el nu-şi pierde umorul şi îşi bate joc de realizările socialismului şi ridiculizează propaganda deşănţată a regimului comunist. Şi mai usturătoare este morala pe care le-o face urmăritorilor: „Dacă energiile dumneavoastră creatoare irosite pe atâtea coclauri, ar fi întrebuinţate în alte scopuri, ca de exemplu la zidărie unde s-ar face atâţia metri pătraţi ziduri de fiecare, sau întrebuinţaţi la ridicarea unui înalt furnal a cărui producţie în tonaj, nici eu nu ştiu cât, ar ajuta mai repede la construirea socialismului în scumpa dumneavoastră republică populară nu te face să plângi?” Ca să pună sare pe rană, N. Trocan le spune urmăritorilor săi că el nu are nici o vină pentru irosirea timpului de către constructorii socialismului.
În partea a doua a scrisorii, N. Trocan îşi exprimă satisfacţia sufletească pentru că „acest popor nu şi-a pierdut credinţa în Dumnezeu, în nobila sa origine, iar sufletul lui nu a putut fi otrăvit cu otrava înstrăinării”, că nu i-a uitat „ pe acei care au făcut România, nu cea de azi, cea de ieri”. Discutând cu cei pe care-i întâlneşte aproape în fiecare zi s-a convins şi le-o spune şi adversarilor săi: „v-aţi pierdut orice popularitate, chiar şi acea brumă de simpatie ce vă era nutrită după 1945” iar acea „imensă masă cuminte şi tăcută producătoare a avuţiei naţionale, v-a întors spatele”. Le spune şi care sunt cauzele: stabilizările, cotele, impozitele, confiscarea pământului. Îi sfătuieşte pe miliţieni, pe securişti şi pe comunişti să–şi „lase hainele” care reprezintă imaginea unei „forţe teroriste în ţară” şi să meargă să afle ce gândesc oamenii: „şi peste tot veţi auzi aceeaşi dragoste, aceeaşi simpatie pentru partid şi socialism, tot aşa cum o manifest şi eu” Partea a treia a scrisorii se ocupă de miliţienii şi securiştii laşi, mincinoşi şi lăudăroşi. Îi atenţionează pe toţi „ că vor fi împuşcaţi de mine fără milă, fără a mai fi somaţi” iar eliminarea fizică a „derbedeilor” poate servi ca exemplu pentru toţi cei de teapa acestora. În privinţa celor care poartă haina militară, N. Trocan spune că nu este agresiv dacă „sunt cuminţi şi nu intră în pădure”. El spune că i-ar fi uşor să-i trimită pe lumea cealaltă pe cei care „vin grămadă în camioane”. Nu pentru că şi-ar agrava situaţia nu o face pentru că „din moarte încolo nu mai este nimic”. Urmează un avertisment foarte serios: „Să le comunicaţi tuturor că Nae Trocan nu face parte din categoria domnilor cu nervii slabi şi de acest lucru v-aţi convins întotdeauna în întâlnirile noastre care s-au soldat întotdeauna cu rezultate tragico-comice. Cred că nu veţi mai pune întrebarea cum voi face să ştiu când veniţi cu camioanele. Este atât de simplu şi pe înţelesul tuturor” . Din partea a patra a scrisorii se degajă dramatismul situaţiei dar şi sentimentalismul autorului. El spune că va reveni pe locurile natale întrucât acolo simte „o adevărată desfătare sufletească” că-şi revede locurile „cutreierate altădată în deplină siguranţă”, că prin aceste locuri „atât de dragi sufletului” său îşi mai poate retrăi „copilăria, adolescenţa, majoratul”. În acele locuri se vede „plecat la armată să-mi fac datoria faţă de ţară” şi se vede astăzi „tot cu arma în mână, luptând pentru aceeaşi cauză, pentru acelaşi ideal.” Conştient că se luptă cu o adevărată maşină represivă şi că lupta este inegală, remarcă: „zarurile mi-au fost aruncate, astfel că şi eu trebuie să-mi beau paharul până la fund”. În continuare aminteşte de vremurile grele ale istoriei neamului şi despre rezistenţa cu arma în mână sau de rezistenţa prin cultură. Impresionantă este lista scriitorilor şi a preoţilor pe care-i aminteşte în scrisoare despre care scrie că „nu s-au inspirat din bogatul tezaur al marxismului” şi că „au luptat pentru fericirea acestui popor, că nu l-au trădat aşa cum fac cei de azi” şi că dacă Bălcescu, Caragiale, Kogălniceanu şi atâţia alţii care „au luptat pentru a vedea ţărănimea ducând un trai mai bun, s-ar scula din mormânt, ani de zile ar scrie continuu, biciuind pe acei care, sub josnice minciuni, îi lasă şi fără hrana de toate zilele”. N. Trocan sesizează că dacă astăzi eşti de partea „neamului tău şi dacă nu-i tolerezi pe aceia care nu au nimic comun cu noi, eşti trădător şi trebuie să dispari”. Le spune miliţienilor că dacă el va pieri nu este nici un motiv de laudă pentru ei întrucât sunt: „sute, mii şi chiar zeci de mii după o singură persoană şi dispun de „tot ceea ce poate da tehnica” militară. Curajosul luptător este încrezător în sfârşitul comunismului. „Când va sosi vremea, şi cred că nu mai este atâta, pe feţele Dv. nu este permis să curgă lacrimi, ci sânge. Căci numai prin sânge aţi stăpânit până astăzi, ducând acest popor la sapă de lemn.” Ultima parte a scrisorii insistă pe următoarele chestiuni. Întâi, căpitanul Nicolae Trocan respinge sub jurământ jafurile, tâlhăriile, violurile puse în seama lui. El arată că violatorii, tâlharii, jefuitorii sunt în rândul securiştilor, miliţienilor şi informatorilor lor. Exemplifică cu ofiţeri care au furat bunuri şi păsări şi pe care îi numeşte „tâlhari ordinari, borfaşi legiferaţi” . În finalul scrisorii formulează un avertisment foarte serios pentru doi dintre aceşti „tâlhari”. Îl roagă pe şeful de post din Zegujani să aducă la cunoştinţa „banditului şi asasinului ordinar căpitan Pop şi teroristului pe nume locotenent major Sassu să se grăbească…dacă vor capul meu, fiindcă le-a mai rămas puţin timp”. Căpitanul aviator îşi exprimă dorinţa că va veni „în cele din urmă ziua când va trebui să dau ochii cu aceşti bandiţi” şi că în aşteptarea acelei zile îndură „suferinţele morale şi fizice supraomeneşti”. Vajnicul luptător îşi imaginează şi acea întâlnire. „ Şi voi întreba eu atunci care din noi suntem bandiţi sau mai bine să-şi facă ştreangul şi să şi-l pună până nu ajung la ei, că de pielea lor nu va fi bine. Toate durerile soţiilor, mamelor şi copiilor le vor simţi atunci când voi pune mâna mea pe ei”. Nicolae Trocan îşi încheie scrisoarea cu regretul că timpul nu-i permite să scrie despre toate pe care le ştie şi le are de spus: „Aş avea atâtea de spus, încât mi-ar trebui zece zile să scriu. Cred că în cei patru ani de când mă complac în această situaţie am vazut multe, am auzit multe”. Formula de încheiere este „Au revoir monsieur […] . Al dumitale prieten necunoscut şi bun sfătuitor, Nae Trocan.” O întrebare, se cuvine pusă. Ce l-a determinat pe luptătorul Nicolae Trocan să aleagă această cale de comunicare cu instituţiile represive ale statului? Un răspuns complet şi pertinent este foarte greu de dat. Pentru cercetarea istorică, prezenţa acestui document (ca şi a Declaraţiei) în arhivele structurilor de represiune este foarte importantă. Conţinutul scrisorii coincide cu cele reţinute de memoria colectivă despre faptele şi imaginea luptătorului din rezistenţa anticomunistă, Nicolae Trocan. Păstrarea scrisorii este un fapt fericit. Numai că nu toţi luptătorii au lăsat asemenea scrisori-program sau declaraţii. În această din urmă situaţie reconstituirea evenimentelor rămâne în sarcina istoricului imediatist, obligat să apeleze la memoria contemporanilor evenimentelor respective. Revenind la întrebarea de mai sus, credem că N. Trocan a dorit ca cele două documente să ajungă la autorităţi, în principal, pentru ca ele să fie păstrate. În acest sens pledează indicaţia lui de a fi depuse la dosarul de la Tribunalul Militar (Curtea Marţială). A vrut să stabilească adevărul despre lupta şi atitudinea lui pentru a nu lăsa loc acuzelor şi bârfelor nejustificate şi neîntemeiate.
Din Declaraţia şi din Scrisoarea analizate mai sus reiese că Nicolae Trocan a acţionat de unul singur. Există, însă, probe care învederează legăturile sale cu organizaţia „Mişcarea Română de Rezistenţă” coordonată de Dumitru Totir şi Dumitru Năsărâmbă. Aurel Albu vorbeşte despre „un fel de hărţi pe care erau trecute punctele cu cei din rezistenţa anticomunistă, hărţi făcute de Nae şi Gheorghe Boulescu.” Tot Albu vorbeşte şi despre finanţarea organizaţiei: „marinarii noştri aduceau bijuterii din străinătate, ceasuri, lănţişoare, verighete, inele pe care le vindeau, iar banii rezultaţi se împărţeau celor din reţea”. Colaborarea Trocan-Totir-Năsărâmbă este reţinută şi de organele de anchetă, atât în privinţa procurării hărţilor cât şi cu privire la o proiectată acţiune de atac asupra dubei Băncii de Stat în momentul când se realiza transportul banilor de la Craiova la Baia de Aramă. Din Sentinţa nr. 307/26 noiembrie 1952 a Tribunalului Militar Teritorial Bucureşti mai reiese că lui N. Trocan îi revenea misiunea să „instruiască grupurile teroriste” din organizaţia Totir-Năsărâmbă iar instrucţia avea scopul să-i pregătească pe „membrii organizaţiei să ştie cum să acţioneze împotriva autorităţilor de stat şi de a proceda la distrugerea căilor de comunicaţie şi de transport şi de a-i învăţa să identifice şi să supravegheze terenurile unde urmau să fie lansaţi paraşutişti din ţările imperialiste care trebuiau să le aducă armament şi muniţiuni” Aceeaşi sentinţă face vorbire de „50 cartuşi calibrul 9 mm lung pe care Totir Dumitru le-a trimis teroristului Trocan prin intermediul (lui) Chiţimia şi (lui) Boulescu” şi care „muniţiuni au fost găsite la percheziţie asupra lui Trocan”.
Declaraţia şi Scrisoarea la care ne-am referit generează intensificarea acţiunilor Securităţii şi Miliţiei pentru capturarea luptătorilor anticomunişti. Securitatea decide să intervină în zona verigilor slabe ale structurii. Primul vizat este învăţătorul Gheorghe Boulescu. A. Albu descrie derularea evenimentelor în felul următor: „Constantin Chiţimia, unchiul învăţătorului Boulescu, a fost arestat la Tr. Severin în timpul arestării unei familii. A fost dus la Securitatea din Craiova unde i-au găsit o hartă din cele folosite de organizaţie. Supus torturilor C. Chiţimia a spus că nepotul său Gheorghe Boulescu ştie s-o descifreze”.
Securitatea nu l-a arestat direct pe Boulescu. A intervenit la Secţia de Învăţământ a regiunii. „I s-a arătat harta, a fost confruntat cu C. Chiţimia şi i s-a cerut să-l dea pe Trocan”. Boulescu a cedat şi a acceptat planul Securităţii de prindere a lui Nicolae Trocan. Întors de la Craiova le-a spus prietenilor că şefii de la învăţământ i-au cerut să-şi aleagă între şcoală şi pământ iar el a ales să părăsească învăţământul (A. Albu). Părintele Sterie Chiţimia dezvăluie discuţia pe care a avut-o cu Gheorghe Boulescu în 1996 când l-a întâlnit prima oară din 1952, de la proces. Preotul spune că a rămas uluit când a aflat că „Boulescu l-a trădat pe Trocan” întrucât „îl cunoştea din copilărie, un copil bun, apoi un învăţător excelent, un cap luminat, ştiu că a fost pe front şi a fost decorat cu Mihai Viteazul pentru fapte de vitejie”. Sterie Chiţimia este primul dintre cei condamnaţi pentru participare la rezistenţă care discuta cu Boulescu despre acea nefericită întâmplare întrucât „Boulescu plecase de atunci din satul Cătunele, atmosfera pe care si-o crease prin trădarea lui Trocan, nemaipermiţându-i să stea în sat”. Iată cum prezintă părintele Chiţimia scurta discuţie cu Gheorghe Boulescu pe care-l întâlneşte la înmormântarea cumnatei acestuia în 1996: „Bine, mă, Gogule, cum ai putut face isprava aia, să-l trădezi pe Trocan? Erai un om cu carte, un învăţător, trebuia să faci educaţie oamenilor să fie corecţi, cinstiţi”. După spusele părintelui învăţătorul i-a răspuns astfel: „Părinte dragă, am fost prins într-un cleşte şi n-am putut scăpa sub nici un motiv. Am fost denunţat că am legături cu Trocan, că Trocan vine la mine acasă, şi că eu ştiu toate mişcările lui, iar Trocan are încredere în mine. Am fost terorizat de securitate să-l predau pe Trocan şi aşa am făcut fapta aceea, aşa l-am predat”. Pentru legături cu Nicolae Trocan este cercetat şi torturat şi părintele Sterie Chiţimia deşi el neagă acest lucru: „Am fost chinuit la anchete la securitate mereu, în afară de legătura cu Totir, pentru legături cu Trocan. Eram născuţi în sate apropiate, dar personal nu l-am cunoscut. Trocan era mai tânăr ca mine cu vreo 10 ani. Ştiu însă de la învăţătorul Chiţimia care mi-a spus după proces, că l-a alimentat pe Trocan cu bani, cu îmbrăcăminte şi cu armament. Pe când eram protopop la Baia de Aramă eram bănuit că aş fi avut legături cu Nae…Trecând odată de la Roşiuţa la Glogova, peste deal, prin Pădurea stinsă, cineva a anunţat că acolo eu mă întâlnisem cu Trocan. Nu mă întâlnisem cu el, dar nu m-au crezut.” Părintele a solicitat anchetatorilor să-l confrunte cu Nicolae Trocan şi în cele din urmă aceştia au acceptat.
Căpitanul N. Trocan a fost dus în camera de anchetă a securităţii din Craiova legat la ochi şi întrebat dacă-l cunoaşte pe părintele Chiţimia, acesta a răspuns: „Nu ne-am cunoscut niciodată, n-am discutat niciodată nimic cu părintele, ştiu despre dânsul dar n-am vorbit niciodată cu părintele Chiţimia”. Mărturiile părintelui Chiţimia, care a făcut parte din organizaţia de rezistenţă Totir-Năsărâmbă reconfirmă faptul că organizaţia era astfel structurată încât un membru să cunoască foarte puţini camarazi de luptă. Totodată, aceeaşi mărturie întăreşte concluzia că securitatea s-a folosit de informatori pentru a-i captura pe luptătorii din rezistenţă. Părintele Sterie remarcă, de asemenea, curajul deosebit al aviatorului. El povesteşte că deplasarea de la penitenciar la Tribunal a făcut-o împreună cu N. Trocan care era legat în lanţuri şi batjocorit de un securist. Adresându-i-se torţionarului N. Trocan i-a spus: „Eee, voi aveţi curaj acuma că sunt legat, dar trebuia să veniţi la mine atunci când eram pe dealuri, pe munţi, atunci să fi dat ochii cu mine.”
Aşa cum spuneam, miliţia şi securitatea sunt umilite frecvent de N. Trocan care acţionează cu tenacitate şi inteligenţă. Cum raziile repetate în zonele în care el acţionează în toate văile din împrejurimi (Ruxanda Iorga), au pregătit scenariul capturării, împreună cu Gh. Boulescu şi soţia acestuia (A. Albu).
Aurel Albu, gazda cea mai sigură şi devotată a lui N. Trocan povesteşte cum au decurs pregătirile pentru capturarea lui Nicolae Trocan, în casa lui şi cum au lucrat securiştii şi familia Boulescu. „Era în 26 august 1952, iar noi stabilisem ca pe 11 septembrie să ne luăm zborul în străinătate, trecând pe la Pristol sau Balta Verde, fiindcă eram în legătură cu sârbii. Însă Boulescu n-a procedat aşa. După ce s-a întors de la Craiova m-am întâlnit cu el. Am discutat lucruri fără importanţă. Mi s-a părut suspect faptul că legase cei doi câini pe care-i avea. I-am întrebat de ce i-au legat şi Valentina, soţia lui Boulescu mi-a spus că mănâncă porumbii vecinilor… Privind spre casă mi s-a părut că se mişcă perdeaua şi am întrebat-o pe Valentina dacă are musafiri. Ea a negat dar a spus că de ce mă tem dacă sunt înarmat. În clipa aceea mi-a ridicat bluza pentru a se vedea pistolul pe care îl purtam la brâu. Mai târziu mi-am dat seama că ea a vrut să le arate securiştilor care erau ascunşi în casă că am pistol. Boulescu mi-a spus că a renunţat la postul în învăţământ şi că doreşte să-l întâlnească pe Nae în seara aceea fiindcă i-a adus 20 de baterii pentru aparatul de radio şi o pereche de pantaloni groşi care să-i protejeze mai bine rana de la picior. După această discuţie ne-am despărţit. Eu am mers acasă, m-am aşezat pe lemne la poartă iar Boulescu s-a dus la cooperativă să-şi ridice raţia de ţigări. Când se întoarce se opreşte la tatăl lui, peste drum de mine. Mama mă tot chema să mănânc dar eu doream să-l aştept pe Nae să mâncăm împreună. Între timp a sosit şi el şi ne-am aşezat la masă. Masa rotundă era pusă în alt loc decât cel obişnuit. Nae mi-a spus că i se fac nişte semne, ca atunci când a fost rănit iar N. Vulcănescu omorât şi de aceea au aşezat masa aşa, ca să fie văzut dacă vine cineva. M-a întrebat dacă vine Gogu ( Boulescu-n.n.) să-i aducă bateriile şi pantalonii pentru că el pleacă în altă parte pentru a-i deruta pe securişti întrucât la Boboieşti pădurea şi satele sunt împânzite de securişti. Între timp se deschide uşa, intră Gogu şi întreabă de Nae. Îi răspund că a venit mai demult că de aia mă tot chema mama la masă. Ne-am mutat în camera în care dormeam. Lampa era aprinsă, geamurile camuflate. Nae nu-şi luase automatul din camera în care mâncasem, numai pistolul mic. Nae îşi pune pistolul pe masa înaltă, lângă al meu. Ne adusese pădurarul Flueraşu nişte ulei să le ungem ca să percuteze arcul mai uşor. Gogu Boulescu mă trimite la el acasă să aduc bateriile şi pantalonii pentru Nae. Am neglijat să-mi iau pistolul. Am ajuns la Gogu. Valentina mă aştepta în faţa casei. Am intrat să-mi dea bateriile. Îmi spune că nu le găseşte, că probabil copiii s-au jucat şi au schimbat cutia mesei. În casă era întuneric. Când Valentina a împins masa am fost prins de mâini şi de picioare, prins ca în chingi. Am observat o mitralieră cu crăcană îndreptată spre şosea. Erau aşa de mulţi că se prindeau unii pe alţii. La început am crezut că sunt oamenii lui Nae care mă pun la încercare. Am realizat cine sunt când unul m-a lovit cu patul armei după cap. Am căzut iar ei m-au legat fedeleş cu sârmă. Mâinile mi-au fost legate deasupra capului, au început să-mi sângereze abundent iar sângele imi curgea pe cap şi pe faţă, pătrunzându-mi în nas şi în gură. Nu mai puteam respira. Am rugat-o pe Valentina să-mi slăbească strânsoarea sau să-mi schimbe poziţia capului. Ea a refuzat, spunând că-i este frică deoarece pădurile sunt pline de armată iar securiştii sunt în casa lor de trei zile. Atunci am priceput că Valentina era înţeleasă cu securiştii să mă ducă în casă să caut bateriile iar ăia să mă captureze. Despre prinderea lui Nae am aflat în penitenciar de la mama şi sora mea. Securiştii au pătruns în casa mea şi cu ajutorul lui Boulescu l-au imobilizat pe Nae” (Aurel Albu).
Scenariul pus la cale de către Securitate şi la care au aderat soţii Boulescu avea ca punct central confirmarea prezenţei lui Nicolae Trocan în locuinţa lui Aurel Albu. De aceea Boulescu l-a trimis pe Aurel să aducă bateriile şi pantalonii. Prezenţa lui Aurel Albu în casa lui Boulescu însemna că Nicolae Trocan a ajuns la gazda sa, că este cu Boulescu şi că securitatea îl poate prinde. Despre asemenea trucuri vorbeşte şi Dumitru Viaşu, de la care aflăm şi episodul prinderii lui N. Trocan. D. Viaşu îl ştie de la Trocan, aşa cum i l-a relatat acesta în duba care-i transporta de la penitenciar la tribunal: „Când soseşte Nae, pe Aurel Albu, Boulescu îl determină să meargă acasă la el, sub pretext că Nae ar avea un pachet de la învăţătorul Chiţimia implicat şi el în organizaţia noastră. Când l-au prins pe Aurel, maiorul de securitate îl întreabă cum se poate intra în casa lui. Aurel avea la uşa de la intrare un drug de lemn gros, care nu era ridicat decât dacă se spunea a anumită parolă. Aceasta consta în repetarea de trei ori a numelui sorei lui Aurel, Nela. Ei bine, maiorul îl loveşte pe Albu şi încearcă să audă din gura lui parola. Acesta refuză dar maiorul îi spune că deja ei o cunosc. Fusesem trădaţi.” Parola de acces în locuinţa lui A. Albu era, sigur, cunoscută de Gh. Boulescu, membru în organizaţia de rezistenţă. De la el au aflat-o securiştii, dar voiau să le fie confirmată şi de Aurel Albu. Cele întâmplate ulterior cu familia lui Albu îl absolvă pe acesta de orice complicitate la capturarea prietenului său Nae Trocan. Revenim la mărturia lui D. Viaşu: „Ajungând la casa lui Albu, securiştii au spus parola, sora lui Aurel a tras zăvorul şi au dat buzna în cameră, călcând-o în picioare pe fată. Boulescu, care era în cameră cu Nae, a trecut în spatele lui, iar în clipa când au intrat securiştii i-a prins mâinile la spate ( lui N. Trocan-n.a.). Toţi cinci au tăbărât asupra lui Nae, dar acesta a reuşit să-i doboare pe toţi la pământ, fiind cât pe-aici să pună mâna pe un pistol. Până la urmă l-au imobilizat şi i-au pus cătuşele. A fost scos din casă cu cătuşele la mâini şi l-au urcat într-o căruţă pentru a fi dus la raion la Baia de Aramă. Păzit straşnic, totuşi Nae a încercat să fugă, şi în această situaţie, mi-a povestit chiar el în duba care ne ducea la judecată. Intenţia lui era să fugă pentru a ajunge la unul din cele câteva bordeie din pădure unde avea armament. La scurt timp am fost arestat şi eu, Albu Aurel, profesorul Pera din Roşiuţa, Ionică Osnaga, dascăl la biserica din Roşiuţa.” Şi Grigore Flueraşu redă pe scurt finalul rezistenţei alături de Nae Trocan: „Am păstrat legătura cu Nae Trocan, până când, vândut fiind, a fost arestat în casa lui Aurel Albu. La scurt timp am fost arestat şi eu, în 11 septembrie 1952. Am fost chemat de şeful de ocol Tismana, pe nume Purec, în localitatea Glogova, pe motiv că avem o şedinţă în casa pădurarului Ţârlea Valeriu. Am stat puţin de vorbă, iar şeful ocolului spunea că vrea să mă trimită la specializare. În răstimp a aparut o maşină a securităţii. Un căpitan l-a întrebat pe şeful de ocol dacă-mi dă voie să merg cu el. Am fost dus la Securitatea din Baia de Aramă şi după două zile la Craiova… În drum spre tribunal m-am nimerit în aceeaşi dubă cu Nae Trocan, din gura căruia am aflat că am fost turnaţi de învăţătorul Boulescu. Împreună cu alţii, Nae a fost condamnat la moarte, iar eu am primit 5 ani de temniţă grea ca favorizator de infractor.”
După ce Aurel Albu a fost legat fedeleş cu sârmă, securiştii au plecat după Nae Trocan. Aurel Albu a reuşit să rupă sârma frecând-o de un pat metalic. A sărit pe geam cu gândul să ajungă la Nicolae Chirică şi Ion Stănescu la Brebina. Era doar în cămaşă şi indispensabili. A găsit-o pe soţia lui Ion Anghelescu cu vitele şi a rugat-o să-i transmită soţului că este rănit iar Nae Trocan este prins. Albu a fost capturat de miliţie şi securitate în satul Crainici (A. Albu).
Filmul arestării lui N. Trocan este confirmat de securitate în 1968. Suntem în anul în care N. Ceauşescu „dezvăluie” anumite abuzuri săvârşite de poliţia politică împotriva unor înalţi activişti comunişti. Pentru contracararea criticilor, mai marii securităţii se angajează înr-un uriaş demers de eroizare a securiştilor care s-au remarcat şi/sau au fost ucişi sau răniţi în luptele împotriva „duşmanilor poporului”. În acest context toate inspectoratele judeţene de securitate întocmesc referate care evidenţiază „meritele” securităţii poporului în lupta cu elementele teroriste şi ostile regimului democraţiei populare. Un asemenea referat este întocmit de Securitatea Dolj cu privire la „unii ofiţeri care au dovedit curaj şi dârzenie în prinderea teroristului Trocan Nicolae, precum şi a fugarului Brâncuşi Grigore.
După ce sunt amintite faptele de „curaj şi dârzenie” ale securiştilor (deveniţi ulterior miliţieni!) Goga Vasile, Olteanu Constantin, Maxim Nicolae, care „au acţionat cu curaj în prinderea teroristului Trocan Nicolae, care a avut loc pe 27 august 1952”, autorii referatului descriu pe scurt capturarea rezistentului N. Trocan: „În anul 1951, Trocan Nicolae a intrat în legătură cu unele elemente mai principale din conducerea unei organizaţii contrarevoluţionare, cum au fost Totir Dumitru şi Năsărâmbă Dumitru… În vara anului 1952 s-a stabilit informativ şi prin anchetă o legătură apropiată a lui Trocan Nicolae, respectiv învăţătorul Boulescu Gheorghe. Organele de securitate, intrând în mod acoperit în legătură cu învăţătorul Boulescu Gheorghe, acesta a declarat locul unde era ascuns Trocan Nicolae, după care s-a făcut o combinaţie privind modul în care să fie prins Trocan Nicolae cu ajutorul lui Boulescu. Au primit misiunea de capturare a lui Trocan Nicolae ofiţerii: Goga Vasile, Maxim Nicolae şi Olteanu Constantin care s-au deplasat în comuna Cătunele unde era ascuns teroristul. Cu această ocazie s-a stabilit ca Boulescu Gheorghe să meargă la locuinţa unde se afla Trocan Nicolae şi, după ce ia legătura cu acesta, să cadă de comun acord pentru a merge gazda lui Trocan (Aurel Albu-n.n.) la locuinţa lui Boulescu după alimente. Acest lucru fost pus în aplicare şi când gazda s-a deplasat la Boulescu a fost reţinută, după care la scurt timp ofiţerii sus-menţionaţi au pătruns în camera unde era Trocan cu Boulescu Gheorghe. Cu această ocazie Trocan Nicolae a încercat să opună rezistenţă, însă după o luptă corp la corp, cei trei ofiţeri, prin curajul şi hotărârea cu care au acţionat, au reuşit să-l imobilizeze pe infractor fără ca acesta să mai poată face uz de armamentul pe care îl avea asupra sa. Teroristul Trocan, pentru crimele săvârşite, a fost anchetat, judecat şi condamnat la moarte.” Referenţii securişti din 27 iunie 1968 precizează că datele relatate în referat rezultă din dosarul nr. 1014, vol.I, păstrat la Biroul „C” (contrasabotaj-n.n.) din Inspectoratul de Securitate al Judeţului Dolj. Rând pe rând au fost ridicaţi de securitate toţi cei care îl ajutaseră pe Nicolae Trocan. Au fost cercetaţi la securitatea din Craiova şi deţinuţi în penitenciarul de acolo. Aurel Albu vorbeşte despre un mare număr de arestaţi: marinarii Nicolae Chiriţă şi Ion Galici, profesorii/învăţătorii Dumitru Totir , Constantin Chiţimia, Pera, Caţan, Dăruială, avocatul Sever Gheaţă, oameni inteligenţi care luptau contra comunismului, conştienţi de riscul pe care şi-l asumă”, dar şi alte zeci de oameni inclusiv muncitori şi ţărani (A. Albu). Au fost ridicate de securitate atât mama cât şi sora lui A. Albu. Sora a fost închisă un an iar mama nu s-a întors niciodată. A. Albu nu ştie unde şi când a murit şi nici dacă şi unde a fost înmormântată (A.Albu).
Ion Iorga vorbeşte despre alţi arestaţi alături de el: Victor Popescu, Titu Nişulescu, Ilie Nişulescu, preotul Gheorghe Iorga (I. Iorga), iar Roxanda Iorga îl aminteşte pe Dumitru Năsărâmbă. Tot ea îşi aminteşte „cum au venit 14 miliţieni să-l caute pe bărbatu-meu, deşi el fusese arestat. Băgau baionetele în claia cu fân, l-au căutat prin grădină, în pod, peste tot” (Ruxanda Iorga). Ion Iorga a scăpat repede declarând că l-a găzduit pe Victor Popescu pentru că l-a ajutat la muncă, întrucât pentru asta i l-a dat fratele său. A fost ajutat şi de declaraţia celui pe care îl adăpostise (Ion Iorga).
Despre bestialitatea anchetelor vorbeşte acelaşi Aurel Albu, care la arestare avea 18 ani. El spune că a beneficiat de sprijinul tuturor celor arestaţi aceştia declarând că nu l-au cunoscut: „Pe mine şi pe Nae ne duceau împreună cu fiecare lot în parte, să spun dacă-i cunosc pe acei oameni, dacă ştiu ceva despre organizaţia subversivă, iar după ce le spuneam de fiecare dată că nu ştiu nimic, erau întrebaţi ceilalţi dacă mă cunoşteau. Eram un copil de 18 ani şi toţi negau că m-ar fi văzut vreodată sau că ar şti despre legătura mea cu Nicolae Trocan sau cu altcineva care făcea parte din organizaţia respectivă”. A fost deţinut la Craiova din august până la Craciunul anului 1952. Închisoarea din Craiova i s-a părut „ a fi una dintre cele mai dure : „eram supuşi unui regim de înfometare, în celulă nu aveam paturi, nici măcar o rogojină, încât trebuia să te culci pe jos, direct pe mozaic”. A fost închis alături de alţi doi deţinuţi şi pentru că „iarna era năpraznică” într-o dimineaţă ceilalţi doi „care obişnuiau să doarmă întinşi pe jos, au fost găsiţi morţi de gardianul de serviciu”. Torturile de la Craiova sunt descrise în felul următor de către Aurel Albu: „Era o afurisită de securistă care, cu creionul lovea barbaţii în testicule până când pur şi simplu îi căpia şi declarau tot ce dorea anchetatorul. Dar asta nu-i era suficient bestiei: în permanenţă avea alături un câine foarte mare care, la comanda ei, sărea la gâtul oamenilor. La un moment dat am ajuns în celulă cu profesorul Caţan. Era o celulă de la subsol. În vremea când fusesem elev, profesorul Caţan fusese inspector şi-l cunoşteam. M-a încurajat mult acest om. Odată mi-a spus:  Aurele, să nu te sperii, că ăştia au metode de înnebunit oamenii, cum nici nu te gandeşti. De multe ori, în anchete, fusesem ameninţaţi că dacă nu mărturisim faptele vom fi duşi în celula în care e un şarpe uriaş. Ei bine, în această celulă de la subsol am văzut încolăcindu-se pe ţevile groase care împânzeau celula, am văzut zic, un şarpe, apropiindu-se de mine. M-am speriat îngrozitor dar mi-am adus aminte vorbele domnului Caţan. M-am încurajat zicându-mi că nu poate fi un şarpe adevărat. Într-adevăr se încolăcea ca un şarpe adevărat, dar, dată fiind mărimea lui, nici până astăzi nu pot spune dacă era real sau nu… Cât priveşte mâncarea, nu ne scoteau din zeamă de oase, iar de cele mai multe ori, copite de animale, care erau fierte fără să li se scoată unghiile, ba mai mult copitele erau fierte cu potcoave cu tot” (A.Albu).
Despre anchetele de la Craiova povesteşte şi Dumitru Viaşu: „Am fost dus la închisoarea din Craiova, unde am stat singur în celulă din luna august până în luna decembrie. Sistemul nervos începea să-mi cedeze după anii de prizonierat şi singurătatea zilelor şi nopţilor din celulă. Din această celulă eram scos numai noaptea pentru a fi dus la anchetă, şi de fiecare dată pe traseu purtam ochelari de tablă, astfel că nu vedeam nimic până la sala unde mă anchetau. Aici mi se scoteau ochelarii dar ce puteam să văd? Pereţii camerei de anchetă erau plini de sânge. Erau urme de sânge până sus la tavan”.
Deşi au fost arestaţi şi cercetaţi peste 150 de oameni, anchetele securităţii s-au finalizat, ca de obicei foarte repede. În noiembrie 1952 a început judecarea procesului de către Tribunalul Militar Bucureşti în deplasare la Craiova. Cei judecaţi au fost împărţiţi în mai multe loturi. Până în acest moment al cercetărilor se disting 2 loturi cu 150 de persoane condamnate deşi sentinţele de condamnare se referă la mai multe dosare. Deşi încearcă să disjungă judecata, atât Nicolae Trocan cât şi Dumitru Totir şi Dumitru Năsărâmbă sunt condamnaţi prin aceiaşi sentinţă: 307/26 noiembrie 1952 şi fac trimitere la dosarul 465/1952 conexat cu dosarul 580/1952. În schimb, Aurel Albu este judecat în dosarul 467/1952 şi condamnat prin sentinţa nr. 308/27 noiembrie 1952. În acelaşi dosar şi prin aceeaşi sentinţă este condamnat şi învăţătorul Constantin Titu Chiţimia din Roşiuţa. O primă concluzie ar fi că prin sentinţa 307 sunt condamnaţi actorii principali ai rezistenţei iar prin sentinţa 308 cei care i-au ajutat, găzduit, hrănit.
Judecarea se realizează după procedura prevăzută în Codul Justiţiei Militare iar încadrarea faptelor se face după o lege specială, Decretul 199/1950. Justiţia comunistă consideră Codul penal din 1948 prea complicat şi de aceea emite două legi speciale, al căror scop este incriminarea drastică a faptelor îndreptate împotriva regimului politic comunist. Dacă Codul Penal amintit prevedea muncă silnică pe viaţă pentru „crima de înaltă trădare”, Legea 16/1949 introduce pedeapsa cu moartea pentru „trădarea de patrie” (art. 1, lit. a). Aceeaşi pedeapsă se aplică pentru „procurarea sau transmiterea către o putere străină sau duşmană a statului, a unor secrete de stat” (art.1, alin. b), „uneltire împotriva securităţii interne şi externe a R.P.R.” (art.1, lit.c), „actele de teroare săvârşite individual sau în grup şi constituirea în bande în scop terorist sau de sabotaj” (art.1, lit.d). Instigatorii, complicii, favorizatorii, tăinuitorii erau asimilaţi autorilor infracţiunilor amintite mai sus. Legea demenţială din 1949 este oarecum îmblânzită prin Decretul 199/1950, care menţine pedeapsa cu moartea doar pentru „crima de uneltiri în contra securităţii interne şi externe a RSR” (art.1, lit.c). Pentru celelalte infracţiuni: „trădare de patrie” (art.1, lit.a), „procurare şi transmitere către o putere străină de documente scrise” (art.1, lit.d) etc se prevede munca silnică pe viaţă şi degradare civică.
Completul de judecată venit de la Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti este alcătuit din: căpitan de justiţie Oprescu Mihail – preşedinte, locotenent major Ştefan Nicolae şi locotenent Sechel Jean – asesori populari, locotenent major de justiţie Caranda Constantin – procuror militar.
Dezvoltând rechizitoriile Procuraturii Militare Teritoriale Bucureşti nr. 1351 din 4 noiembrie 1952 şi nr. 1672/1952, procurorul Caranda realizează un expozeu despre importanţa Legii 16/1949 şi a Decretului 199/1950 pentru „sancţionarea elementelor înrăite şi periculoase actualei forme de guvernământ” considerându-i vinovaţi pe D. Totir, D. Năsărâmbă şi N. Trocan de „infracţiunile pentru care au fost trimişi în judecată”. Un reazim al justiţiei comuniste se dovedeşte şi avocatul (din oficiu) acuzaţilor. Vorbind despre cauzele infracţiunilor, el spune că „sunt pregătirile de război ale lagărului imperialist, acuzaţii s-au pus de-a curmezişul drumului socialismului, vrând să întoarcă roata istoriei; că există la inculpaţi o totală orbire, o întunecare a raţiunii, moştenire a vechii concepţii dinainte de 23 august 1944, că inculpaţii au căzut victimele propagandei de război a lagărului imperialist şi concepţiei social-democraţiei de dreapta care caută să creeze alte partide muncitoreşti şi să dezbine unitatea clasei muncitoare”. Conchide că faptele sunt bine încadrate din punct de vedere juridic. Dispozitivul sentinţei de condamnare face referiri largi la „acţiunile burgheziei şi cozile ei de topor care nu văd cu ochi buni transformările revoluţionare ale oamenilor muncii conduşi de P.M.R.” şi care înfiinţează „organizaţii subversive” al căror scop este „răsturnarea în mod violent a ordinii actuale de stat” şi în final „instaurarea regimului burghezo-moşieresc”. Continuă cu acţiunile „duşmănoase ale inculpaţilor” constituiţi într-o organizaţie „contrarevoluţionară pe care au numit-o Mişcarea Română de Rezistenţă” al cărei rol era să întreprindă „acte de teroare, redactare şi răspândire de manifeste, agresiune faţă de autorităţi, spionaj în favoarea puterilor imperialiste”. Urmează prezentarea câtorva dintre faptele celor trei acuzaţi principali: D. Totir, D. Năsărâmbă, N. Trocan. Prin sentinţa la care ne-am referit, învăţătorul Dumitru Totir, constructorul naval Dumitru Năsărâmbă şi ofiţerul de aviaţie Nicolae Trocan au fost condamnaţi la moarte pentru: crimă de uneltiri în contra securităţii interne şi externe a RPR (articolul 1, lit.c, Decretul 199/1950); muncă silnică pe viaţă şi zece ani degradare civică, pentru crima de procurare şi transmitere către o putere străină de documente secrete (articol 1,lit.b, acelaşi Decret 199). Li se aplică pedeapsa cea mai grea, condamnarea la moarte, zece ani degradare civică (!), sunt obligaţi să plătească cheltuieli de judecată, li se confiscă averea personală. În privinţa căpitanului Nicolae Trocan mai facem câteva precizări. La cererea surorii sale adresate Ministerului de Interne în 1990, acesta răspunde prin adresa nr. 75346/1 oct.1990 că „Nicolae Trocan, a fost condamnat la moarte prin sentinţa 458 din 8 iunie 1950, că a fost arestat în 27 august 1952 şi iarăşi condamnat la moarte prin sentinţa nr. 307/26 noiembrie 1952, sentinţa a fost executată la 20 iulie 1953. Despre mai multe condamnări la moarte (3) vorbeşte şi Gheorghe Ţigănele în documentarul realizat în România Liberă. Confuzia este amplificată de către autorităţi. Ministerul de Interne îi comunică doamnei Maria Trocan, că domnia sa a fost „dislocată în comuna Dropia-Călăraşi, prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951, fiindcă tatăl său a fost moşier, iar un frate a fugit în străinătate în 1948”. Pentru ca absurdul să fie total mai reţinem conţinutul unei înştiinţări de plată trimisă lui Nicolae Trocan prin care cel condamnat la moarte în 1952 este somat în baza hotărârii judecătoreşti nr. 16005/1961 pronunţată în Dosarul civil nr. 260/I.1961 să plătească 100 lei Colegiului de avocaţi Oltenia şi 5 lei cheltuieli de judecată. Derutată total, Maria Trocan cere cu insistenţă lămurirea cazului fratelui său. Îi răspunde Direcţia de Poliţie a judeţului Mehedinţi prin adresa nr. 259/17320 din 11 martie 1991. Răspunsul este năucitor. Deşi le solicitase informaţii despre Nicolae Trocan, furnizându-le toate amănuntele pe care le cunoştea, doamna Maria Trocan află că fratele ei se numeşte „Gheorghe Trocan, născut la 19 martie 1925 şi decedat la 2 iulie 1990, conform actului nr. 486”. Gheorghe, este un alt frate pe care ultima supravieţuitoare a familiei îl înmormântase cu un an înainte.
Sentinţa 307/26 noiembrie 1952 a rămas definitivă. Toate căile de atac şi cererile de graţiere au fost respinse. În 20 iulie 1953, orele 1,30, a fost încheiat Procesul-verbal în vederea executării condamnaţilor la moarte: Totir I. Dumitru, născut la 16 martie 1903, de profesie învăţător, Trocan M. Nicolae, zis Nae, născut la 17 martie 1923, de profesie agricultor şi Dumitru Năsărâmbă, născut la 2 septembrie 1923, de profesie mecanic. Deşi corespund toate datele civile de identificare, D. Năsărâmbă şi N. Trocan apar cu alte profesii decât cele cunoscute. Execuţia este hotărâtă pentru 20 iulie 1953 ora 1,30. Condamnaţii au fost aduşi sub escortă la locul execuţiei, penitenciarul din Craiova. Au fost identificaţi. Comandantul plutonului de execuţie a dat raportul. A fost citit dispozitivul sentinţei de condamnare la moarte, s-a comunicat condamnaţilor că hotărârea a rămas definitivă şi că „a venit timpul să-şi ispăşească pedepsele”. Procurorul militar a ordonat comandantului plutonului de execuţie să procedeze la executare. Comandantul plutonului a ordonat focul şi condamnaţii au fost executaţi. Medicul şi procurorul militar au verificat moartea „constatând că cei executaţi au încetat din viaţă”. La o oră după execuţie „cadavrele executaţilor Totir I. Dumitru, Năsărâmbă C. Dumitru şi Trocan M. Nicolae, zis Nae, au fost predate comandantului Penitenciarului Craiova (căpitan Ioniţă Alexandru) spre cele legale şi pentru a dispune înhumarea lor”.
Procesul verbal a fost încheiat în 5 exemplare: unul pentru Administraţia Penitenciarului care primea sarcina să „comunice ofiţerului stării civile al oraşului Craiova datele necesare pentru înscrierea morţii susnumiţilor în registrul stării civile pentru morţi”, al doilea exemplar a fost ataşat dosarului cauzei care a fost predat Grefei Colegiului Militar al Tribunalului Suprem; exemplarele 3 şi 4 au revenit Procuraturii Militare Craiova care înainta unul Procuraturii Generale a RPR; al cincilea a fost predat reprezentantului Autorităţii Administrative.
Am prezentat conţinutul acestui proces-verbal pentru a ilustra sadismul stăpânilor României, deznădejdea condamnaţilor la moarte şi formalismul total al executanţilor sentinţei. Aşa cum se observă, în procesul verbal nu se face nici o referire la familiile celor condamnaţi. Cei apropiaţi nu aveau voie să cunoască sfârşitul celor trimişi în moarte de către justiţia populară. Procesul-verbal este semnat de: maior de justiţie Protopopescu Gheorghe – reprezentantul Tribunalului Suprem, locotenent major de justiţie Necula Ion – reprezentantul Procuraturii Militare, căpitan Ioniţă Alexandru – comandantul Penitenciarului Craiova, dr. Manolescu Gheorghe – medicul Penitenciarului , maior Isitoc Gheorghe – reprezentantul Autorităţii Administrative. Comandantul plutonului de execuţie semnează indescifrabil. Execuţia are loc în baza adresei nr. Z 34362 din 18.07.1952 a Direcţiei Tribunalelor Militare. Colegiul Militar al Tribunalului Suprem, sub semnătura preşedintelui, colonel de justiţie Al. Apostoloiu, trimite Direcţiei Tribunalelor Militare adresa nr. 4170 (nedatată!) prin care raportează „executarea sentinţei nr. 307 din 26.11.1952 a Tribunalului Militar Bucureşti, privitoare pe Totir Dumitru, Năsărâmbă C. Dumitru şi Trocan M. Nicolae zis Nae. Execuţia are loc la ordinul dv. nr. Z 34362 din 18.07.53”.
Nicolae Trocan a fost, deci, executat. Şi totuşi în jurul vieţii şi luptei lui s-a ţesut o adevărată legendă: „Mulţi ştiu despre el din povestirile altora. Mulţi îşi amintesc doar de trupele de miliţie care, zi şi noapte, vânturau satele şi pădurile în căutarea lui. Mulţi l-au socotit un singuratic, un fel de haiduc modern de care îşi legau speranţele. Foarte puţini ştiu că nu era doar un fugar singuratic, ci că făcea parte dintr-o organizaţie bine articulată care urmărea înlăturarea comunismului. Asupra dispariţiei lui pluteşte misterul.” Misterul este amplificat de declaraţia lui Aurel Albu care spune că l-a reîntâlnit pe N. Trocan în martie 1957 la Tribunalul Militar Bucureşti: „Ne-am îmbrăţişat. Era Nae în carne şi oase. Era îmbrăcat în zeghe şi arăta bine, se îngrăşase. Nu mă puteam înşela, era Nae. Mi-a spus că era timpul să mă cuminţesc!” Nu facem nici un comentariu la această afirmaţie pentru a nu risca deplasarea pe tărâmul speculaţiilor periculoase.
Alături de zeci de mehedinţeni au mai fost condamnaţi prin sentinţele 307 din 26 noiembrie şi 308 din 27 noiembrie 1953 şi următorii gorjeni: învăţătorul Chiţimia Constantin zis Ticu din Roşiuţa, condamnat la 8 ani muncă silnică, cinci ani degradare civică şi confiscarea averii personale, pentru „crimă de favorizarea infractorului”, prevăzută şi sancţionată de art. 284 Cod Penal coroborat cu art.6 din Decretul 199/1950 ; Osnaga Ion, tot din Roşiuţa, condamnat la 8 ani temniţă grea, mort la Aiud , învăţător Boulescu Gheorghe din Cătunele, condamnat la 3 ani închisoare corecţionară, Dumitru Viaşu din Cătunele, condamnat la 3 ani închisoare pentru omisiune de denunţ , Aurel Albu, din Cătunele, condamnat la 5 ani muncă silnică, 3 ani degradare civică şi confiscarea averii personale pentru crima de favorizare a infractorului. Deţinem mărturii despre detenţie de la Aurel Albu şi Dumitru Viaşu. De la Craiova, Aurel Albu a fost transferat la Jilava. Întâi a fost „cazat” într-o cameră cu alţi 70-80 deţinuţi. La scurt timp cei mai tineri (40-50) au fost mutaţi într-un subsol insalubru şi inundat, unde mulţi au murit. Cât au stat în subteranul acela nu le-a adus nimeni mâncare. I-au spus despre morţi şi lipsa hranei unui subofiţer care a ajuns acolo din întâmplare. Le-a fost dus „un hârdău cu ciorbă de praz din care fiecare încerca să-şi potolească foamea cu câte o gamelă ale cărei găuri erau astupate cu zdrenţe rupte din cămăşi. Din cauza lăcomiei cu care am mâncat prima dată era cât pe ce să mor”(A. Albu). După ce au fost scoşi din subsol au fost triaţi. Albu a fost trimis la Baia Sprie. Acolo a regăsit alţi condamnaţi pentru apartenenţa la organizaţia Trocan-Năsărâmbă-Totir. „Condiţiile erau infernale. Coboram la orizontul 11, 12, 13 şi înaintam câte 3-4 km până la punctul de lucru. Munceam şi 10 ore pe zi. În fiecare zi erau accidente. Era atât de greu că două puncte de lucru au fost botezate Golgota şi Tibet. Norma era imposibil de realizat şi de aceea ni se reducea raţia de hrană. Pe lângă gaze, deosebit de periculoasă mai era apa acidă care te putea orbi. Se surpau porţiuni de teren sau blocuri de piatră cât locomotiva. Era un adevarat infern. Mureau pe capete iar alţii erau schilodiţi. Îşi băteau joc de noi cu orice prilej. După ce ne culcam eram scoşi pe platou pentru instrucţie” (A. Albu). A mai fost închis la Aiud, unde a făcut cunoştinţă şi cu temuta Zarca. Dumitru Viaşu a trecut prin temniţele: Jilava, Bicaz, Constanţa, Poarta Albă. De la Jilava îşi aminteşte „mizeria îndurată” şi faptul că îşi spăla cămaşa o dată pe lună în gamela pentru mâncare”.


Surse orale



1. Albu Aurel, născut în 1932, satul Valea Perilor, Comuna Cătune, Judeţul Gorj, agricultor, în prezent decedat
2. Iorga D. Ion, născut în 1922, Rătezu, Gorj, agricultor, cantor, locuieşte în Rătezu,Gorj
3. Iorga Roxanda, născută în 1923, Rătezu, Jud. Gorj, agricultoare, locuieşte în Rătezu
4. Neagu Vergiliu, născut în 1939 în Glogova – Gorj, profesor, în prezent pensionar, locuieşte în Glogova

(Publicat in calitate de coautor, impreuna cu Gheorghe Gorun in Anuarul de Istorie Orala, 2008.)