vineri, 27 ianuarie 2012

Link ziaristi online

http://www.ziaristionline.ro/2012/01/26/ceausescu-gata-de-a-primi-azil-politic-in-america-video-cu-nixon-sa-traiasca-batalia-romano-americana/

marți, 17 ianuarie 2012

Nicolae Ceausescu-un stalinist antisovietic. Cateva motive care au determinat erodarea imaginii regimului

Au decis cei mai puternici oameni ai planetei, George Bush şi Mihail Gorbaciov, la începutul lunii decembrie, 1989, cu prilejul întâlnirii de la Malta, de pe vasul Maxim Gorki, "debarcarea" celui care rămăsese singurul stalinist al Europei, Nicolae Ceauşescu?... Probabil, o elucidare definitivă a acestei spinoase chestiuni se va înfăptui abia în momentul desecretizării mai multor documente de arhivă. Şi poate nici atunci. De ce?...Pentru că orice document emis de o anumită autoritate conţine doar informaţiile pe care respectiva autoritate doreşte să le lase posterităţii. Documentul respectiv se constituie într-o concretizare a discursului puterii. Dealtfel, a priori, nu se poate vorbi despre obiectivitate în istorie. Există doar subiectivitate, care poate fi subiectivitate bună sau subiectivitate rea. Nicolae Ceauşescu a devenit, treptat, mai ales în a doua parte a anilor '80, un lider indezirabil, atât pentru Statele Unite, cât şi pentru Kremlin. Capitalul enorm de popularitate şi simpatie, dobândit de către secretarul general al PCR, după 1968 (an în care nu doar a refuzat implicarea Romaniei în invadarea Cehoslovaciei, ci mai mult, a condamnat public agresiunea), a început să se evaporeze progresiv. Cartea antisovietismului, jucată în mod consecvent, nu s-a dovedit câştigătoare la nesfârşit. Un paradox al politicii lui Ceauşescu, evidenţiat cu justeţe şi de către politologul şi istoricul Vladimir Tismăneanu ar fi acela că, deşi antisovietic până la capăt în politica externă, pe plan intern, conducătorul român s-a dovedit un stalinist convins. Un stalinist antisovietic...Unii istorici au vorbit despre practicarea unei terori din raţiuni profilactice, sau de un neostalinism lipsit de teroare. Într-adevar, amploarea terorii fizice s-a redus în comparaţie cu era Gheorghiu-Dej, însă teroarea psihică se exercita din plin în "epoca de aur", puţinii contestatari activi, precum Vasile Paraschiv fiind supuşi "tratamentelor" psihiatrice. De fapt, scopul diabolic era reducerea "pacientului" la condiţia de legumă. În opinia mea, cel puţin trei evenimente internaţionale semnificative au determinat erodarea graduală a regimului Ceauşescu şi finalmente izolarea internaţională şi, implicit colapsul său. Nu mai subliniem aici realitaţi interne, precum înrăutăţirea gravă a condiţiilor de trai ale românilor,începând cu sfârşitul anilor'70(înrăutăţire cauzată şi de obstinaţia cu care dictatorul a ţinut morţiş să plătească până la ultimul dolar datoria externă), programul de sistematizare, omniprezenţa şi omnipotenţa poliţiei politice, controlul asupra vieţii private etc. Cel dintâi eveniment: Actul final de la Helsinki, din 1975, cu pachetul său de clauze referitoare la respectarea drepturilor omului. Regimul de la Bucureşti s-a folosit însă de o supapă pentru a eluda această prevedere: neamestecul în afacerile interne ale statelor, ceea ce i-a permis încălcarea flagrantă a drepturilor şi libertăţilor fundamentale. În 1978 însă,un al doilea eveniment de importanţă majoră, anume defecţiunea generalului Ion-Mihai Pacepa, (adjunctul lui Nicolae Doicaru, la Direcţia de Informaţii Externe a Securităţii), -care a "dezertat" în tabăra "imperialiştilor" americani-, a căzut ca o lovitură de trăznet asupra lui Nicolae Ceauşescu. Cartea lui Pacepa, Red Horizons a ajuns mai tarziu si pe biroul presedintelui Ronald Reagan, care a lecturat-o cu nesaţ şi a rostit o afirmaţie memorabilă: "Aceasta va fi Biblia mea (manualul meu) în relaţiile cu dictatorii comunişti". Puterea de la Bucureşti a fost optimistă după ce republicanul Reagan a câştigat alegerile prezidenţiale în noiembrie 1980, având convingerea că republicanii iubesc România, din moment ce Richard Nixon şi Gerald Ford îl vizitaseră pe Ceauşescu. Ce e drept, vice-preşedintele lui Reagan, George Bush s-a întâlnit cu preşedintele R.S.R. la Bucureşti, dar realităţile internaţionale la începutul anilor '80 încă erau oarecum favorabile lui Ceauşescu. Relaţiile bilaterale americano-sovietice se deterioraseră accelerat după intervenţia militară sovietică în Afganistan, din decembrie 1979, "al doilea război rece" fiind în plină desfăşurare.Din aceste considerente, vice-preşedintele SUA avea în acel moment o atitudine mai degrabă pozitivă faţă de Ceauşescu, lăudându-l pentru poli tica sa independentă faţă de Moscova. Însă, după 1985, contextul internaţional nu mai evolua în favoarea conducătorului României. Al treilea eveniment şi poate cel mai important a fost alegerea reformatorului Mihail Sergheevici Gorbaciov ca secretar general al PCUS. Alegerea viitorului arhitect al glasnost şi perestroika în respectiva funcţie a generat detensionarea graduală şi apoi strângerea relaţiilor dintre Kremlin şi Washington. S-a trecut, în raporturile dintre cele două superputeri mondiale, de la confruntare la cooperare, de la teamă şi ameninţări, la dialog şi negocieri. În ochii Statelor Unite ale Americii şi ai întregului Occident, poziţia de independenţă faţă de Uniunea Sovietică,- (pe care Ceauşescu continua să o menţină tocmai pentru a-şi manifesta dezacordul faţă de Gorbaciov şi opoziţia faţă de reforme interne veritabile şi evident, pentru a impune politica stalinistă internă)- era de acum desuetă. Iar relaţiile cu Gorbaciov au fost încordate pe parcursul tuturor celor aproape 5 ani (1985-decembrie 1989). Lui Nicolae Ceauşescu i s-ar putea reproşa un fel de de autism politic, rămânând cu încăpăţânare fidel unei linii politice, care-i adusese elogii în intreaga lume cu mai bine de 15 ani in urmă. Dar după 1985, şi cu atât mai mult în anul de graţie 1989, realitatea era cu totul alta. Republica Socialistă România era izolată pe plan internaţional, singurele state cu care regimul de la Bucureşti încă avea bune relaţii fiind Coreea de Nord, Cuba, R.P. Chineză, precum şi ţările din lumea a treia. În 1989, vântul schimbării (ca să parafrazez o melodie celebră a formaţiei Scorpions) sufla tot mai puternic în statele din Europa Centrală. , iar în R.S.R., "epoca de aur" şi Conducătorul îşi trăiau ultimele luni. Refoluţiile, cum le numea politologul şi sociologul Timothy Garton-Ash, în The Magic lantern (mişcări populare, urmate imediat de programe ample de reformă, sau concomitente cu acestea)au reuşit în Polonia, Ungaria şi Cehoslovacia. În 9 noiembrie 1989, zidul Berlinului, simbolul divizării Europei şi a lumii, s-a prăbuşit. Refractarii Erich Honecker, în Republica Democrată Germania şi Todor Jivkov, în Bulgaria au fost înlăturaţi. Astfel, după cum a subliniat şi istoricul Dumitru Preda, totul era menit să se desfăşoare în conformitate cu principiul domino-ului. Nicolae Ceauşescu juca însă într-un alt film, în care în mod eronat, se credea atât regizor cât şi actor. Încă în vara lui 1989, într-un interviu acordat unui jurnalist american, el se declara un admirator al lui I.V. Stalin. Mai mult, a salutat măsurile de reprimare sângeroasă a manifestanţilor din piaţa Tienanmen de către puterea comunistă de la Beijing. El a comentat cinic:"datoria studenţilor este să înveţe, iar a guvernului să păstreze ordinea". Cramponarea de putere a lui Ceauşescu din ultimele lui zile este deci explicabilă şi dacă avem în vedere doar această afirmaţie, dar atitudinea sa i-a fost finalmente fatală. În finalul acestui scurt eseu, revin la întrebarea din primul paragraf. Părerile sunt împărţite. Alex Mihai Stoenescu s-a referit la un bargaining între Bush şi Gorbaciov, la Malta. Liderul sovietic ar fi dat mână liberă pentru o intervenţie a SUA în Panama pentru a înlătura regimul corupt al generalului Manuel Noriega. În schimb, Uniunea Sovietică ar fi avut mână liberă în privinţa României. Şeful Departamentului Securităţii Statului, Iulian Vlad ar fi adus la cunoştinţa secretarului general al P.C.R. decizia liderilor superputerilor de a se debarasa de el. Mai mult, în favoarea valorizării lui A.M. Stoenescu pledează insistenţa cu care oficiosul partidului, "Scînteia", a difuzat,- după izbucnirea revoluţiei române la Timişoara-, informaţii despre realităţile din Panama, condamnând imixtiunea marilor puteri în treburile statelor mici, încălcarea suveranităţii şi independenţei celor din urmă. La scurt timp după întâlnirea Gorbaciov-Bush din Malta, Ceauşescu se afla la Moscova, iar într-o discuţie cu Gorbaciov, liderul român a propus ca discutarea şi soluţionarea unor probleme să fie amânată pentru luna ianuarie a anului 1990. Replica secretarului general al PCUS rămâne foarte enigmatică: "Să trăim noi până atunci...". Şi totuşi americanii Michael Beschloss şi Strobe Talbott, în lucrarea At the Highest Levels. The Inside Story of the End of the Cold War, au infirmat ideea că la Malta, Bush şi Gorbaciov ar fi pus la cale soarta României, argumentând că superputerile ar fi fost prea puţin interesate în ceea ce priveşte micile puteri, rolurile celor din urmă fiind insignifiante în strategiile de politică internaţională ale celor dintâi. Mai mult, cei doi lideri, de la Casa Albă şi de la Kremlin, ar fi declarat public că nu au discutat despre România, în 2-3 decembrie 1989. Cu toate acestea, nu este lipsit de semnificaţie faptul că înainte ca soţii Ceauşescu să fie executaţi, la 25 decembrie 1989, Statele Unite Ale Americii ar fi încercat să ofere azil politic celor doi. Personalităţi marcante ale vieţii politice americane, precum George Schultz, Secretar de stat în timpul administraţiei Reagan şi Henry Kissinger, fost consilier pe probleme de securitate naţională al preşedintelui Nixon, ar fi insistat în favoarea azilului politic. În vara anului 1989, Ceauşescu, la cererea insistentă a lui George Bush, acceptase să renunţe la aplicarea pedepsei capitale în ceea ce îl priveşte pe diplomatul Mircea Răceanu, care fusese deconspirat că săvârşise acţiuni de spionaj în favoarea SUA. În decembrie 1989, dorinţa unor cercuri americane de a-l salva pe dictatorul român poate fi privită şi ca o recompensă pentru gestul său de clemenţă din urmă cu câteva luni. Puterea neocomunistă de la Bucureşti a refuzat însă categoric propunerea americană...Oare de ce?...

miercuri, 11 ianuarie 2012

O butada despre Elena Ceausescu

Este cunoscut faptul ca in timpul regimului comunist, cea dintai tovarasa a tarii (fiind vorba de comunism, termenul mi se pare mult mai oportun decat cel de doamna), Elena Ceausescu constituia obiectul unui cult al personalitatii, care aproape il egala in grandoare pe cel al sotului sau, iubitul conducator. Propaganda de partid nu s-a multumit sa o infatiseze ca "mama iubitoare", ci i-a construit o imagine cvasidivina. Directia de Informatii Externe a Securitatii (DIE) avea ca misiune sa colectioneze titluri si diplome pentru Elena Ceausescu de la mai multe universitati si academii de pe glob. Mai mult, desi instructia scolara a fostei domnisoare Petrescu era cat se poate de precara, aceasta neabsolvind decat cateva clase elementare, era prezentata oficial ca o inalta autoritate in domeniul stiintific, mare specialista in stiinte chimice, "savant de renume mondial". Elena Ceausescu era membra a Academiei RSR. Ramane memorabila replica sa din timpul josnicului "proces", organizat la Targoviste, in 25 decembrie 1989, de catre Ion Iliescu, Silviu Brucan, Gelu Voican-Voiculescu si ceilalti. Ea a ripostat prompt si ferm la jignirea (dealtfel grosolana si lipsita de eleganta) a procurorului: "Analfabeta a ajuns academician"..."O sa te auda colegii mei, intelectualii, o sa te auda", nerealizand situatia penibila in care se afla. Vivovati in principal nu erau sotii Ceausescu, ci sistemul comunist. Revazand acele imagini, Elena Ceausescu si "tovarasul" imi inspira mila si chiar o usoara compasiune. Calificativul "savant de renume mondial" cu care o gratulau propagandistii partidului pe Elena Ceausescu friza ridicolul, dat fiind faptul ca cea care ocupa functia de director al Institutului de Cercetari Chimice (ICECHIM), nu cunostea nici macar formula chimica a dioxidului de carbon. Lecturand cu dificultate una dintre lucrarile la care, ca intotdeauna nu contribuise, evident, nici macar cu un cuvant, Elena a pronuntat mot a mot CODOI. Glumind putin, ma gandesc ca este posibil ca tovarasa sa fi avut in vedere un augmentativ al substantivului "coada", in conditiile in care cozile la alimentele de baza reprezentau un peisaj obisnuit in Romania socialista a anilor '80.

vineri, 6 ianuarie 2012

Reflectii despre Nicolae Ceausescu, Salvador Dali, Idi Amin si altii

In anul 1974, proaspat ''uns'' presedinte al Republicii Socialiste Romania, Nicolae Ceausescu a primit o telegrama din partea faimosului pictor suprarealist, Salvador Dali. Cuvintele telegramei erau cu aproximatie urmatoarele: "Domnule presedinte, va felicit pentru gestul istoric de a institui sceptrul prezidential''.
Sceptrul constituie prin excelenta un simbol si un atribut al regalitatii. Insa ''cel mai iubit fiu al poporului roman'' era considerat - de cei desemnati in mod inspirat drept ''culturnici'' de catre istoricul Vlad Georgescu in a sa lucrare Politica si istorie. Cazul comunistilor romani 1944-1977 - un descendent direct al regelui dac Decebal, precum si al voievozilor medievali Mircea cel Batran (rebotezat ''cel Mare'' de catre istoriografia ceausista), Stefan cel Mare, Mihai Viteazul (al carui bust se afla in biroul dictatorului).
Asadar, purtarea unui sceptru de catre un presedinte de republica la ceremonia de investire, cand seful statului a depus si juramantul, reprezenta o anomalie. Ea nu a trecut neobservata de catre geniul picturii suprarealiste, care nu a ezitat sa il ironizeze voalat pe ''geniul Carpatilor''. Interesant si oarecum straniu este faptul ca cenzura nu a perceput vreo nuanta ironica in acele randuri ale telegramei si drept urmare, oficiosul PCR, Scinteia a reprodus-o integral.


... Un alt aspect care frizeaza ridicolul este de remarcat in ultimii ani ai regimului Ceausescu, cand Romania era tot mai izolata in arena internationala, iar presedintele tot mai dispretuit de liderii occidentali, datorita politicii sale neostaliniste. Cu prilejul sarbatoririi ultimei sale zile de nastere, 26 ianuarie 1989, presa oficiala a publicat numeroase telegrame de felicitare pe care dictatorul le primise insa cu mai multi ani mai devreme. Datorita acestui gest iresponsabil, exista chiar primejdia izbucnirii unor conflicte diplomatice. Mai mult, presa nu a prezentat absolut nimic despre manifestatiile anticomuniste de la Timisoara din 16-17 decembrie 1989. In schimb, au fost publicate mesajele de felicitare din partea dictatorului Zairului, Mobutu Sese Seko pentru realegerea prietenului sau, Ceausescu in fruntea PCR, in noiembrie. Ceausescu dealtfel se bucura de numerosi apropiati in Lumea a treia, cel mai exotic fiind cu siguranta cel auto-proclamat imparat al Africii Centrale, Jean Bedel Bokassa,vestit pentru presupusul sau canibalism. Un act de ''bravada'' al conducerii comuniste de la Bucuresti- care echivaleaza cu ignoranta- s-a petrecut in februarie 1988, cand ea a dispus renuntarea la clauza natiunii celei mai favorizate in relatiile cu SUA, desi Washingtonul deja anuntase retragerea acesteia  României, incepand cu luna iulie.
Ceausescu ramane un dictator, beneficiar al unui cult al personalitatii, care poate l-ar fi facut invidios pe insusi Stalin, dar a-l plasa alaturi de niste figuri precum Idi Amin Dada sau Kim Jong Il, (cum s-au incumetat unii sa o faca) mi se pare cel putin hazardat...Chiar daca politica pronatalista a fost mai mult decat condamnabila, chiar daca cel putin in anii '80, cuvintele care dominau viata romanilor de rand erau foamea, frigul si frica, in ciuda numeroaselor masuri arbitrare (a se vedea, intre altele, cazul Autobuzul), a oprimarii apasatoare, in pofida politicii discriminatorii fata de minoritatile nationale, regimul Ceausescu a fost surclasat in privinta criminalitatii de regimul Gheorghiu-Dej. Iar in ceea ce priveste comparatia deplasata cu Idi Amin sau Kim Jong Il, trebuie subliniat ca Ceausescu nu a ordonat sa fie executati sute de mii de oameni si apoi sa fie dati prada crocodililor,cum a procedat dictatorul ugandez (cei care nu sunt de acord ar putea spune ca in Romania nu existau crocodili). In timpul ''domniei'' ceausiste nu au pierit de foamete milioane de oameni, precum in Coreea de Nord a defunctului Kim Jong Il.

marți, 3 ianuarie 2012

Amintiri din urmă cu mai bine de 8 ani...

Interviu acordat săptămânalului Informaţia Gorjului, în 29 septembrie-5 octombrie 2003, după ce am obţinut o bursă la Paris. Redau mai jos câteva fragmente. Interviul a fost realizat de către dl. jurnalist Alin Ion.

Un tânăr gorjean se pregăteşte la Sorbona pentru doctorat

La vârsta la care majoritatea tinerilor nu ştiu ce vor de la viaţă, Hadrian Gorun are un curriculum vitae impresionant. La numai 24 de ani el a absolvit, cu rezultate deosebite, printre cei mai buni studenţi ai promoţiei, Facultatea de Istorie din cadrul Universităţii Babeş-Bolyai, din Cluj-Napoca, a terminat un masterat, iar acum este doctorand, urmând să plece cu o bursă la Sorbona.
Hadrian Gorun va pleca la renumita universitate franceză Sorbona, pentru a efectua un stagiu de doctorat. După absolvirea facultăţii şi a masterului, acesta a obţinut o bursă Socrates-Erasmus.
"Am susţinut un interviu in faţa comisiei constituite din profesori din cadrul universităţii pe marginea unui proiect de cercetare. Am primit astfel o bursă la Universitatea Sorbona, unde voi urma un stagiu de doctorat [..] Voi întreprinde cercetări pentru doctorat în principalele arhive şi biblioteci din Paris, tema pe care mi-am ales-o fiind Relaţii politico-diplomatice româno-franceze în timpul primului război mondial ne-a spus tânărul doctorand.
El a precizat că din bursă nu-şi va putea plăti decât cazarea, restul cheltuielilor fiind suportate de părinţi. Acesta este dezamăgit de sprijinul ''subţire'' pe care îl acordă statul român tinerilor care vor să înveţe în afara ţării: "Cuantumul bursei este derizoriu, fiind cuprins între 200 şi 400 de euro. Cu aceşti bani poţi cel mult să-ţi plăteşti cazarea, iar eu va trebui să suport celelalte cheltuieli. Este deranjant că autorităţile nu se implică mai mult în susţinerea tinerilor care vor să studieze în afara ţării".
Hadrian Gorun spune că nu vrea să rămână în străinătate, el dorind să aibă o carieră universitară în România: "Este posibilă realizarea unui tânăr şi aici, chiar dacă multe voci afirmă contrariul. Avem un învăţământ universitar totuşi bine pus la punct...Apoi trebuie să rămână cineva şi aici, nu putem să plecăm toţi. Dacă asistăm neputincioşi la acest exod al tinerelor talente, nu ne vom putea ridica în niciun domeniu. Tocmai de aceea cred că pentru a opri această emigrare de creiere, autorităţile guvernamentale trebuie să întreprindă demersuri serioase pentru stimularea talentului şi competitivităţii..."
Hadrian Gorun va termina doctoratul peste patru ani, timp în care va susţine trei examene şi trei referate de cercetare. El va avea atunci 28 de ani şi va fi unul dintre cei mai tineri deţinători ai titlului de doctor.

A absolvit ultimul an de facultate cu media 10

Hadrian Gorun este fiul profesorului de istorie Gheorghe Gorun, directorul Colegiului Naţional "Spiru Haret", el urmând, în mare parte, acelaşi drum ca şi tatăl său. Amândoi au absolvit aceeaşi facultate. Hadrian a terminat liceul în anul 1998, obţinând media 10 la examenul de bacalaureat. Imediat după terminarea liceului a intrat la facultate: "Eu am dorit să intru la facultatea de istorie. A fost un impuls interior. A existat şi varianta dreptului, dar nu a existat o vocaţie din partea mea în această direcţie", spune acesta.
Anul trecut, Hadrian a terminat facultatea, cu media generală 9.57, dar cu media 10 în ultimul an şi a luat admiterea la masteratul de managementul relaţiilor internaţionale. A absolvit masteratul cu nota 9.70 şi a fost ulterior admis la doctorat. Cam acesta este drumul parcurs până acum de Hadrian Gorun. El spune că a avut de învăţat câte ceva de la toţi profesorii pe care i-a avut în facultate, unii dintre aceştia fiind nume cu greutate în învăţământul românesc: "Am încercat să preiau de la toţi ce este mai bun. Toţi au fost nişte profesionişti desăvârşiţi".