miercuri, 23 septembrie 2015

Arc peste timp: 21 august 1968-21 decembrie 1989

            La 21 august 1968, secretarul general al P.C.R., Nicolae Ceaușescu rostea faimosa cuvântare de condamnare a invadării Cehoslovaciei de către armatele Organizației Tratatului de la Varsovia. 21 de ani mai tarziu, de la același balcon, tot într-o zi de 21, dar în decembrie 1989, președintele R.S.R. se adresa din noi mulțimii. În 1968, Ceausescu devenea un fel de copil rebel al blocului comunist, un simbol al antisovietismului, imagine pe care a cultivat-o asiduu, cu succes vizibil până în anii 1980 în politica sa externă. 
           De asemenea, în 1968, el se afla la apogeul popularității interne. Conducătorul român a utilizat cu abilitate un eveniment din relațiile internaționale pentru a-și consolida poziția si popularitatea pe plan intern. Seduși de discursul cu accente naționaliste și deopotrivă antisovietic al lui Ceaușescu, unii intelectuali români, printre care și Paul Goma, s-au reconciliat cu regimul, înscriindu-se în P.C.R.. Mai mult, Nicolae Ceaușescu și-a atras simpatia altor intelectuali din blocul sovietic, unde opresiunea era, în acel moment, mult mai accentuată decât în Romania. Însă, după cum am subliniat intr-unul dintre articolele mele (în care am încercat să analizez câteva dintre rațiunile degradării imaginii internaționale a regimului ceaușist), după 1985, în special, cartea antisovietismului nu s-a mai dovedit câștigătoare pentru liderul de la București.  
         Din inerție și (sau) , probabil, din disperare, conducătorul a făgăduit mulțimii adunate în piață la mitingul din 21 decembrie 1989, ameliorarea nivelului de trai, prin creșteri salariale, majorarea pensiilor sporirea alocațiilor pentru copii. Populația era totuși prea greu încercată de privatiuni, generate de obstinația cu care Ceaușescu a ținut să achite întreaga datorie externă. În 1989, precum în 1968, Ceaușescu s-a străduit din nou (de această dată fără succes) să facă aluzie la prezervarea suveranității și a integrității teritoriale a statului român.

Alte ziceri



Soluția pentru a fi mereu primul (prima): intri în competiție doar cu tine însu(ă)ți.

O aprindere de călcâie, aparent pasageră, ar putea genera un scurtcircuit, dacă flama ajunge la inimă.

Este firesc ca propensiunea pentru promovarea asiduă a unui cult al personalității să se manifeste îndeosebi la inși cu personalitate slabă.

Când îngheaţă, lacrimile cerului se metamorfozează în vată...

Când minciuna devine Adevăr și este legitimată oficial ca atare, înseși temeliile Lumii sunt zdruncinate.

Trăim într-o eră a incertitudinii...Singurul lucru cert este că totul este incert.

Unii visează (și) cu ochii deschiși... Alții nu visează deloc.

Beție de cuvinte- stare de ebrietate ce nu este cauzată de consumul excesiv de alcool.

Mănânci muştar...Ai grijă să nu îţi sară!...

sâmbătă, 12 septembrie 2015

Dictatura superficialității



Un alt fel de dictatură


Suntem oprimaţi acum de o veritabilă dictatură a superficialităţii...O dictatură mult mai insidioasă, ce s-a impus fără teroare, ba chiar cu multă ușurinţă, fără a dispune de sprijinul vreunei poliţii politice...Nici măcar de Poliţia gândirii a lui George Orwell ori de Biroul Paznicilor, al lui Evgheni Zamiatin. Dictatura superficialităţii, care devine tot mai sufocantă reprezintă, de fapt, produsul societății de consum actuale și deopotrivă un flagel al acesteia. Cel mai grav și regretabil este că, odată înstăpânită, dictatura superficialităţii poate dobândi imuabilitate. Atunci, din nefericire, nicio revoltă a celor oprimaţi (fie și doar a unei minorităţi care este capabilă să își conștientizeze condiţia ingrată) nu o va mai putea înlătura. Orice act în acest sens ar fi, desigur, superfluu.

marți, 4 august 2015

Muchas Gracies, Senor Presidente!




"Un preşedinte este un oficial înalt care este ales în această funcţie. Nu este un rege, nu este un dumnezeu. Nu este vraciul unui trib, cel care le ştie pe toate. Este un servitor civil. Cred că modul ideal de a trăi este precum modul de a trăi al majorităţii celor pe care vrem să îi servim şi să îi reprezentăm."




Acum 5 luni, şi-a încheiat mandatul probabil cel cel mai carismatic şi mai fascinant şef de stat din lume, preşedintele Uruguayului, Jose Alberto Mujica. Jose Alberto Mujica a rămas o "rara avis" într-o lume a politicii dominată şi mistuită de interese meschine. Este preşedintele care mi-aş fi dorit să mă reprezinte...Preşedintele pe care l-aş fi votat din toată inima, fără a mai fi pus în situaţia ingrată de a vota în alb, ori de a anula buletinul de vot (cum am procedat la ultimele două scrutinuri).


http://www.garbo.ro/articol/Social/16692/jose-mujica-15-citate-memorabille.html#ixzz3hpqiFDaR

luni, 13 iulie 2015

Zicerile zilei


Cuvinte atât de asemănătoare ca formă, dar radical diferite ca înțeles- mântuire și mântuială...

Este exclus ca vreodată jumătățile de adevăr să (re)constituie Adevărul întreg...

DEX comic
pescăruş: un pescar mic; diminutivul substantivului "pescar" (din 2014)

joi, 9 iulie 2015

Admitere la Universitatea "Constantin Brâncuşi" din Târgu-Jiu, Facultatea de Relaţii Internaţionale, Drept şi Ştiinţe Administrative


Stimaţi candidaţi,

Înscrierile la Facultatea de Facultatea de Relatii Internationale, Drept si Stiinte Administrative (FRIDSA) a UCB au loc în perioada 13-24 iulie, la sediul din Strada Victoriei, nr. 24. Corpul profesoral al facultăţii include atât personalităţi marcante ale vieţii academice internaţionale, precum Profesorul Andrei Marga, cât şi profesori tineri, marea majoritate doctori în ştiinţe. FRIDSA reprezintă una dintre cele mai dinamice structuri ale Universităţii, iar specializarea Relaţii Internaţionale şi Studii Europene una dintre cele mai atractive.

Vă aşteptăm!

Corpul profesoral al Facultăţii de Relaţii Internaţionale, Drept şi Ştiinţe Administrative
http://www.utgjiu.ro/fridsa/index.php?pag=structura





Studia Slavica et Balcanica Petropolitana


Am publicat recent în revista "Studia Slavica et Balcanica Petropolitana" un studiu în limba engleză despre relaţile României cu Franţa şi Rusia înaintea intrării noastre în Primul război mondial. Revista este publicată sub egida Universității de Stat din Sankt Petersburg.

În varianta online, articolul este disponibil accesând link-ul:

http://slavica-petropolitana.spbu.ru/en/arkhiv/127-studia-slavica-et-balcanica-petropolitana-2015-1/commentarii-articles/286-gorun-h-romania-s-relations-with-france-and-russia-and-bucharest-s-fears-concerning-a-bulgarian-offensive-fall-of-1915-august-1916-some-french-documentary-evidence.html

"Primul Război Mondial. Perspectivă istorică și istoriografică"




Editat în condiții excelente, coordonatori: Ioan Bolovan, Gheorghe Cojocaru, Oana Tămaș. 

Am publicat în acest volum colectiv studiul intitulat "Considerații privind percepția istoriografiei comuniste asupra participării României la Primul război mondial", disponibil şi în varianta electronică, accesând linkul de mai jos.

https://www.academia.edu/13451345/Considera%C5%A3ii_privind_percep%C5%A3ia_istoriografiei_comuniste_asupra_particip%C4%83rii_Rom%C3%A2niei_la_primul_r%C4%83zboi_mondial_in_vol._Primul_R%C4%83zboi_Mondial._Perspectiv%C4%83_istoric%C4%83_%C5%9Fi_istoriografic%C4%83_coord._Ioan_Bolovan_Gheorghe_Cojocaru_Oana_T%C4%83ma%C5%9F_Centrul_de_Studii_Transilvane_Presa_Univ._Clujean%C4%83_2015

International Bibliography of Historical Sciences



International Bibliography of Historical Sciences, edited by Massimo Mastrogregori



https://books.google.ro/books?id=hn3nBQAAQBAJ&pg=PA347&lpg=PA347&dq=hadrian+gorun&source=bl&ots=Nbd7FG9M-A&sig=9sn0bc2YPxNOxhDQIVxBMSk7gSs&hl=ro&sa=X&ei=V-GbVcDoLITaU8ChoLAL&ved=0CCcQ6AEwAji2AQ#v=onepage&q=hadrian%20gorun&f=false

"Ciuma"- între metaforă şi realitate





În cursul veacurilor, soarta omenirii a fost pusă la grea încercare de numeroase catastrofe: războaie distrugătoare, calamităţi naturale, epidemii, regimuri politice totalitare, ce şi-au dezvăluit fără putinţă de tăgadă caracterul criminal. Epidemiile de ciumă au lovit Europa în mai multe rânduri. Cea mai gravă, care prin proporţiile sale putea conduce chiar la extincţia speciei umane a fost aşa numita "Moarte Neagră" (sau "Ciuma neagră") din timpul evului mediu. Ea a secerat între 1346 şi 1353 până la 50-60 % din populaţia europeană.

O altă epidemie de ciumă a cuprins Londra în 1665-1666 ("Marea Ciumă din Londra"), care a generat scăderea dramatică cu aproximativ un sfert a populaţiei oraşului. Despre acest episod relatează Daniel Defoe în al său "Jurnal din anul ciumei". 

În secolul al XX-lea, ciuma (brună, respectiv roşie) s-a confundat cu totalitarismele nazist şi comunist. Am în vedere abordarea metaforică la care a procedat magistral Albert Camus în romanul "La Peste". Pentru înţelegerea comunismului, trebuie să ne raportăm nu doar la existenţialistul francez, ci şi la Arthur Koestler, George Orwell, Evgheni Zamiatin, Andrei Platonov, Andrei Makine,Vasili Grossman, Mihail Bulgakov, sau chiar Franz Kafka, dacă luăm în considerare multiplele situaţii frizând absurdul, ori birocraţia sufocantă, apăsătoare (ce umileşte şi înjoseşte individul), prezente în opera kafkiană. 

Dar care este "ciuma" veacului XXI? Desigur, radicalismul religios. fudamentalismul islamic, promovat de organizaţii criminale, precum Statul Islamic. Extremismele religioase au cunoscut o recrudescenţă în ultimii ani. Din 2011 până în 2014, numărul creştinilor ucişi pentru credinţa lor pretutindeni pe glob, a crescut de aproximativ 4 ori.

https://www.youtube.com/watch?v=zwn7aPCwovU

"Nella tentazione
Cercando lagloria
Il prezzoda pagare
E'la caduta dell'uomo."

Când fundamentalismul religios degenerează în demență absolută...


Cu siguranță, Statul Islamic reprezintă cea mai cruntă grupare din istoria postbelică, alături de khmerii roșii cambodgieni, chiar dacă natura celor două formațiuni este complet diferită... Pe de o parte radicalismul religios islamic împins la forme extreme, pe de altă parte, un amalgam de maoism și stalinism care au constituit ingrediente ale unui comunism agrarian atroce. Intoleranța, cruzimea, exterminarea tuturor celor diferiți (cei inconvertibili sau care refuză din convingere să se convertească) sunt însă trăsături comune khmerilor roșii și djihadiștilor din Irak și Siria. Personal, consider că un colaps al ISIS poate fi generat mai degrabă de o intervenție a unui stat vecin (poate a Iranului sau a Iordaniei?). Ar fi, de asemenea, o situație similară celei din 1979, când Vietnamul a intervenit, îndepărtând de la putere regimul criminal al lui Saloth Sar şi al acoliţilor săi din Kampuchia "democratică". Este doar o ipoteză...Rămâne de văzut dacă va fi infirmată sau, dimpotrivă confirmată de evoluţia evenimentelor.

http://www.evz.ro/isis-a-executat-trei-porumbei-gasiti-vinovati-de-spionaj.html

Românii şi mitul unui "pater patriae"-Scurte reflecţii înainte de turul doi al prezidenţialelor de anul trecut



Românii şi mitul unui "pater patriae"

De ce oare se înregistrează procentaje mai mari de participare la vot când e vorba de alegeri prezidenţiale în România, comparativ cu alegerile locale, parlamentare sau europarlamentare?

...Pentru că românii sunt o naţie cu un puternic spirit paternalist. Românii se simt confortabil când au un Conducător, un tătuc. Ei conştientizează deopotrivă că le incumbă o misiune deosebită: aceea de a-şi alege ei înşişi pe acest "pater patriae". De asemenea, românii pot să îşi iubească pătimaş conducătorii. Însă această iubire se poate transforma în timp în ură viscerală. Regele Mihai I era adulat până la momentul abdicării forţate, iar la începutul anilor 1990 era extrem de hulit -din pricina pervertirii mentalităţilor după "marea glaciaţiune totalitară comunistă" (Florin Muller) şi pe fondul propagandei antimonarhice a noii puteri postdecmbriste. Nicolae Ceauşescu, dacă ar fi riscat organizarea de alegeri libere după 21 august 1968, ar fi câştigat detaşat, iar cvasimajoritatea românilor şi-ar fi dat viaţa pentru el. Însă, după 21 de ani, tot într-o zi de 21 (21 decembrie 1989) ar fi fost linşat de cei mai mulţi dintre români. Ulterior, aversiunea imensă faţă de Ceauşescu a fost transformată în dragoste pentru noul "pater", Ion Iliescu, care la rândul său, va cădea de asemenea în dizgraţia poporului (sau măcar a unei părţi însemnate)... Şi cu Traian Băsescu lucrurile au stat aproximativ într-o manieră similară. Oare, cine va fi următorul "pater"? Vom vedea câţi cetăţeni vor vota peste două săptămâni iar peste câţiva ani, dacă şi noul şef de stat va deveni persona non grata...

Din luna februarie- O nouă tragedie





După cele întâmplate de curând în Libia, unde 21 de creștini copți au fost decapitați (Statul Islamic și-a asumat responsabilitatea), este indubitabil că suntem martorii unui nou act de barbarie. Singura lor vină era apartenența la religia creștină. Escaladarea violențelor atroce ne face să ne interogăm legitim, parafrazându-l pe laureatul Nobel pentru literatură din 1905, Henryk Sienkiewicz: "Quo Vadis, Domine?".


Totodată, într-un dialog virtual cu bunul meu prieten, Mihai Cucerzan mă intrebam dacă după această nouă oroare a "Statului Islamic" va mai exista o mișcare de solidarizare precum în urma cazului (de altfel reprobabil și codamnabil în orice împrejurare!) Charlie Hebdo. Deosebirea constă în faptul că noile victime ale djihadiștilor erau creștini, în timp ce jurnaliștii de la publicația satirică își clamau ateismul, ridiculizând atât pe musulmani cât și pe creștini. Practic, ei sunt cei care au "aprins scânteia" recurgând la caricaturi batjocoritoare. Nu încerc în vreun fel să justific asasinatul, dar contextele în care au fost comise crimele și motivațiile teroriștilor sunt diferite. Personal, ateismul îmi repugnă însă profund. Este de preferat oricând ateismului o formă de credinţă, fie chiar și de neopăgânism (cultul vechilor divinități vikinge Oden şi Thor câștigă tot mai numeroși adepți actualmente în Islanda). Din nefericire, într-o Europă tot mai laicizată şi secularizată, tare mă tem că întrebarea mea de mai sus rămâne retorică...Mai mult, aceste tragedii se pot repeta oricând, atâta vreme cât indivizi fudamnetalişti, radicalizaţi și fanatizați (din diferite raţiuni, câteva dintre acestea expuse de Samuel Huntington) procedează cu premeditare la distorsionarea mesajului Coranului...

sâmbătă, 4 iulie 2015

4 Iulie




La 4 iulie 1776, Congresul de la Philadelphia a adoptat Declaraţia de independenţă a coloniilor engleze din America de Nord, document ce conţinea principii iluministe, puternic inspirat de gândirea părinţilor fondatori Thomas Jefferson si Benjamin Franklin. Declaraţia a reprezentat certificatul de naştere a unei măreţe naţiuni. Nu ascund că sunt un admirator al modelului occidental de democraţie, în special american. Statele Unite şi-au sacrificat fiii in două rânduri pentru triumful democraţiei şi libertăţii pe bătrânul continent. Patern-ul american de democraţie a materializat ideea de egalitate a condiţiilor, valorificată şi de Alexis de Tocqueville. Orice american, indiferent de categoria socială poate să îşi trăiască şi să îşi împlinească visul. Mai mult, este de neconceput ordinea şi stabilitatea globală în lipsa supremaţiei americane. Categoric, prefer o lume în care SUA deţin primatul uneia dominate de o Chină comunistă sau, ipotetic vorbind, Coreea de Nord.

Zicerea zilei


Jumătăţile de adevăr pot fi mai primejdioase decât minciunile. (2014)

vineri, 12 iunie 2015

Zicerea zilei




Omenia este adesea limitata...In schimb, ticalosia e nemarginita... (2014)

luni, 8 iunie 2015

O ideologie a poeticii în comunismul românesc



           Introducere
       Articolul de față își propune să realieze o succintă analiză din punct de vedere ideologic a literaturii (îndeosebi a poeziei) din timpul regimului comunist. Având în vedere complexitatea subiectului, mi-am centrat demersul în principal asupra primei părți a comunismului, când literatura română a suferit o metamorfoză radicală. Literatura în general, poezia în partcular se vor transforma într-un instrument docil şi totodată util al ideologiei regimului comunist. Avem de a face, precum în cazul discursului istoriografic, cu o poezie profund ideologizată, impregnată de ideologie. Aceast aspect a impietat asupra calității intrinseci a textelor literare.  Am procedat la o abordare teoretică și deopotrivă la o explicitare a terminologiei, scoțând în evidență deosebirile de nuanță dintre proletcultism și realism socialist. Am subliniat principiile și caracteristicile realismului socialist, insistând pe anticosmopolitismul său și relevând natura diferită a anticosmopolitismului din URSS în comparație cu democrația populară de la București.
Procesul de sovietizare a afectat profund şi ireversibil România după anul 1945. Viaţa politică şi economică, ca de altfel întreaga societate, au fost modelate după modelul sovietic.[1]  Cultura nu a făcut excepţie de la o transformare radicală brutală, în conformitate cu tiparele impuse de Moscova. Intelectualii, în general şi scriitorii, în particular au fost obligaţi să întrerupă brusc şi definitiv legăturile tradiţionale şi fireşti cu Occidentul[2] şi să stabilească relaţii strânse (în fapt, de servitute) cu „Marele Frate”. Uniunea Sovietică era singura în măsură să determine a priori orice act de creație în noul regim de democraţie populară din România. În acest sens, este relevant volumul scriitorului Mihail Sadoveanu, „Lumina vine de la Răsărit”, ce reunea impresiile de călătorie în URSS. De altfel, cazul vice-preşedintelui Prezidiului Marii Adunări Naţionale a R.P. R. este cel mai grăitor exemplu de conformism, compromis şi complicitate cu puterea comunistă aflată în solda Kremlinului.
         
          Clarificări terminologice şi teoretice. Proletcultism şi realism socialist
          Cultura, arta şi literatura erau constrânse să urmeze un traseu similar cu al întregii societăţi româneşti. Ele trebuiau să poarte amprenta realismului socialist, teoretizat de ideologi ai P.C.U.S. , precum Andrei Jdanov. Sovietizarea s-a manifestat în cultură şi în literatură prin impunerea proletcultismului şi a realismului socialist.
            Este totuşi necesară o explicitare a celor două concepte, proletcultism şi realism socialist. Astfel, în articolul său intitulat „Proletcultism sau realism socialist?”, publicat în România literară[3], Ion Simuţ afirma: ,,Ce mi-i unul, ce mi-i celălalt! - dar trebuie să explic mai pe îndelete de ce. Proletcultismul anilor 1948-1950 de la noi nu avea nimic de a face cu proletcultismul iniţial moscovit, al anilor 1918-1920, în sensul originar de artă avangardistă, rupând cu orice tradiţie, adaptând viziunea şi stilul proletar la modul insurgent-anarhic, ignorând orice disciplină şi ideologie de partid. Proletcultismul de la noi avea înţelesul remaniat, adaptat, cuminţit, de cultură proletară, partinică şi patriotică, reprezentând ideologia unei clase care a săvârşit victorioasă revoluţia antiburgheză.”[4] Desigur că o dată cu procesul de sovietizare, acompaniat de satelizare, cuvîntul „patriot” şi cele din aceeşi familie lexicală şi-au pierdut complet semnificaţia semantică iniţială şi consacrată, dobândind un sens distorsionat și chiar deformat. Bunăoară, patriot era cel care îşi manifesta ataşamentul şi dragostea faţă de Uniunea Sovietică şi faţă de “părintele popoarelor  Iosif V. Stalin. În schimb, iubirea față de propria ţară era un sentiment codamnabil.
Se impune să menţionăm încă un aspect relevant în acest context. Deşi anticosmopolitismul a constituit una dintre particularitățile dominante atât ale stalisnismului, cât şi ale regimului democrat-popular de la Bucureşti, natura acestui anticosmopolitism a fost complet diferită. Dacă în primul caz, au fost valorizate tradiţiile naţionale ruseşti[5], în ceea ce priveşte România, era exclusă orice manifestare de naţionalism. Un atare comportament ar fi reprezentat un soi de crimă de lezmajestate faţă de „ţarul roşu”[6] de la Kremlin, Stalin. Realismul socialist, în general şi lupta împotriva cosmopolitismului, în special, au implicat în România democrat-populară, o preluare mimetică a canoanelor şi tiparelor sovietice, precum şi a temelor și subiectelor agreate de ideologia sovietică. Astfel, cultura şi literatura română  (poezie și proză) vor deveni anexe ale culturii şi literaturii ruse. Realismul socialist şi anticosmopolitismul au presupus în România, în perioada comunismului internaționalist dejist, un servilism exagerat faţă de patria comunismului mondial, dublat de repudierea a numeroase simboluri naționale. Adoptarea realismului socialist în România populară semnifică practic sovietizarea culturii și literaturii române.
Aleksandr Bogdanov este cel care a înfiinţat în Rusia sovietică organizaţia denumită Proletcult. Proletcultul elabora independent de partidul bolşevic „sarcinile culturale ale proletariatului”. Deci, proletkultura, aşa cum a fost ea concepută de către A. Bogdanov, se dorea autonomă faţă de partid şi de stat. Ion Simuţ împărtăşeşte opinia lui Michel Aucouturier[7] afirmând că proletkultura avea drept scop „dezvoltarea creativităţii spontane a clasei muncitoare în domeniul culturii”.[8] Cu alte cuvinte, obiectivul principal al lui Bogdanov era de a cristaliza o cultură proletară, însă nu și una partinică. Aşadar proletcultismul lui Bogdanov se deosebea fundamental de proletcultismul din R. P. R. de după 1948[9], acesta din urmă fiind de fapt o expresie, o reflectare a realismului socialist sovietic. De asemenea, acest proletcultism din România democrat-populară era de neconceput altfel decât inseparabil de Partidul-Stat. Conceptul de realism socialist a fost preferat şi de către profesorul şi criticul literar, Nicolae Manolescu.[10]
De altfel, încă din 1905, Vladimir Ilici Lenin a condamnat pe toţi intelectualii şi scriitorii care promovau o cultură nepartinică: „ ... Jos cu literaţii fără partid! Chestiunea literară trebuie să devină parte integrantă a muncii de partid...organizată, planificată și unitară”.[11] După cum just conchidea Marin Nițescu, pentru conducătorul bolșevic, cultura nu avea o funcție axiologică, ci una socială și politică.[12] Mesajul este clar. Orice demers poetic va fi similar și asimilabil activităților economice, supuse controlului direct al statului și planificării centralizate.
Exprimându-și pretenția de autonomie față de partid, proletcultismul lui A. Bogdanov a fost supus unor critici și atacuri puternice din partea autorităților sovietice. Toate organizațiile culturale nepartinice au fost dizolvate la începutul anilor 1930.
Esența realismului socialist, -curent ce, evident, a purtat pecetea ideologiei sovietice- a fost explicată de Andrei Jdanov la cel dintâi Congres al scriitorilor sovietici, în 1934. Astfel, Jdanov a fost cel care a teoretizat acest concept, deși el a fost vag definit în prealabil și de către Maxim Gorki.[13] Ideologul Jdanov a impus realismul socialist ca doctrină culturală oficială (deci infailibilă) pentru toți scriitorii și artiștii. Viața trebuia reflectată în mod veridic în opera de artă.[14] Iosif V. Stalin îi socotea pe scriitori drept “ingineri” ai sufletelor, cu rolul de a modela și a recrea omul. Scriitorii își asumau angajamentul și misiunea de a contribui prin opera lor la făurirea omului nou.
Potrivit lui Lucian Boia, prin realismul socialist, literatura devenea, la rândul său, științifică și transformatoare, iar și poetul metamorfozat în om de știință era chemat să descopere printre numeroasele “exemplare umane” “omul nou în devenire”.[15] Literatura, transformată în ştiinţă, în urma imixtiunii politicului și răspunzând comandamentelor ideologiei, se va număra printre mecanismele de creare a omului nou. Or făurirea omului nou era unul dintre țelurile primordiale fixate de ideologia comunistă. Într-o manieră similară cu istoria, poezia realismului socialist era redusă la condiția ingrată a unui instrument docil și util pentru legitimarea regimului şi pentru a-i conferi credibilitatea indispensabilă pe temeiuri aşa-numite ştiinţifice.
Merită amintit și discursul din 1946 al lui Jdanov, în acel moment, secretar al C.C. al P.C.U.S.. După cum semnala Stuart Tompkins[16], Jdanov anunța crearea unui nou „front cultural”, cu rolul de a distruge reminiscențele culturii occidentale decadente.

Principii şi caracteristici ale realismului socialist
Este necesar să ne oprim asupra principiilor și caracteristicilor esenţiale ale  realismului socialist, care sunt proprii şi poeziei din România populară. Astfel, în virtutea principiului accesibilităţii, realismul socialist utiliza un limbaj extrem de simplist, ţinta sa fiind un public cu un grad minim de instrucţie şi alfabetizare. Realismul socialist este fundamentat pe materialismul determinist, dialectic şi ştiinţific, pe preceptele marxist-leniniste. În această privinţă, el se opune categoric idealismului şi misticismului.[17] Fiind un reflex al dogmei marxist-leniniste, realismul socialist promova, desigur, lupta de clasă. Chiar Lenin afirma că o cultură naţională incorporeaz, două culturi: una a claselor exploatatoare, iar cealaltă a claselor exploatate. Poetul era obligat să simtă ură pentru dușmanul de clasă și iubire pentru eroii clasei muncitoare.[18]
Comanda socială este obligatorie. Realismul socialist răspunde unei comenzi sociale.[19] De aceea, avem de-a face cu o poezie militantă, angajată, „agitatorică”, în termenii lui Eugen Negrici. Predomină imaginea unui poet angajat social.[20]
Realismul socialist se distinge prin antiindividualism.[21] Raportat la colectivitate, individul este insignifiant în totalistarismul comunist. Tot ceea ce contează este comunitatea, în fapt masa amorfă de indivizi docili şi abulici.
Realismul socialist este prin excelenţă optimist şi se doreşte moralizator. Pe de altă parte, tot ceea ce contează este prezentul. Literaţii în general, poeţii în special nu fac referiri la trecut, iar dacă procedează la vreo aluzie, trecutul este relevat în antiteză cu prezentul. Prezentul şi viitorul sunt „zugrăvite” în culori luminoase, vii. Poezia ideologizată a realismului socialist înfăţişa omul nou, viaţa sa îmbelşugată şi fericită, contrastând cu traiul de odinioară, plin de privaţiuni şi caracterizat de obscurantism.
De asemenea, este respins apolitismul, considerat o formă a deviaţionismului. Deci, realismul socialist este esenţialmente politic şi partinic.[22] Întreaga scriitură trebuie să răspundă comenzii de partid.
 Realismul socialist se opune deopotrivă formalismului şi factorului estetic, artei realizate de dragul artei. Poezia trebuie să aibă exclusiv scopuri educative. Latura estetică a poeziei era sacrificată în numele ideologiei omniprezente şi atotputernice. Nu în ultimul rând, la toate aceste trăsături, se adaugă anticosmopolitismul.[23]  

Filosoful marxist György Lukács a criticat însă optimismul promovat de realismul socialist, calificându-l drept optimism “birocratic” sau “de fațadă”. De asemenea, el a sugerat înlocuirea “ideii luptei de clasă” cu „noţiunea de popor”.[24]


În realismul socialist, poeţii nu mai sunt practic intelectuali interesaţi de calitatea actului creator, ci un soi de muncitori, complet angajaţi într-o muncă de producţie, într-o întrecere pentru depăşirea normelor. Aceşti muncitori ai condeiului[25] sau scribi ideologici desfăşurau activităţi după tiparul lucrătorilor stahanovişti. Calitatea era sacrificată în avantajul exclusiv al cantităţii şi al utilităţii pentru puterea comunistă. Poetul coborât definitiv din „turnul de fildeş” trebuia să „producă” opere în serie, care să răspundă principiului utilităţii. Literatura, poezia s-au transformat în accesorii ale politicii şi au fost aservite politicului, precum ştiinţa istorică. Avem de a face, la fel ca în cazul discursului istoriografic, cu o poetică profund ideologizată. Poeţii sunt servitori ai ideologiei şi ai regimului comunist.


Ne putem întreba în mod legitim care au fost rațiunile pentru care poeții au acceptat să se pună în slujba puterii, aplicând consecvent canoanele realismului socialist. Ioana Dunea[26] a împărtășit punctual de vedere al politologului Stelian Tănase[27], considerând că o astfel de poziție de subordonare, colaborare și compromis cu regimul comunist asigura intelectualilor, în general, scriitorilor în special numeroase avanataje, privilegii, o mai bună vizibilitate, o promovare rapidă, beneficii materiale, dar mai ales posibilitatea de a efectua călătorii de studii în străinătate și posibilitatea de a publica operele întâmpinând mai puține dificultăți. Evident că manuscrisul putea vedea lumina tiparului după ce trecea prin “purgatoriul”cenzurii.


Pe de altă parte, utilizând fără scrupule șantajul (în privința persoanei în cauză, a unui membru al familiei, ori chiar a unui prieten sau coleg) autoritățile comuniste au speculat cu abilitate sentimentele de teamă și/sau de culpabilitate ale scriitorilor. În literatura universală, Edgar Allan Poe a valorificat acest motiv al acțiunii asupra conștiinței culpabile a unui individ în proza sa.[28] Privind retrospectiv, nu putem judeca foarte aspru conduita poeţilor şi scriitorilor care au acceptat compromisul cu regimul, dar totodată, împărtășim concepția lui Albert Camus: “Două concesii suprapuse alcătuiesc o lașitate. Două lașități reunite, nasc dezonoarea.”[29]


Condamnarea dușmanilor de clasă (chiaburii, capitaliştii, elementele burgheze), a “fasciştilor” (de fapt regimul comunist a etichetat drept fascişti pe toţi adversarii săi, fie reali, fie imaginari), a „imperialiştilor” occidentali (de pildă, demonizarea militarilor americani care luptau în războiul din Coreea) , cultul lui Lenin și, în special al lui Stalin (substituit după anul 1958 de cultul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, iar ulterior de cel al lui Nicolae Ceaușescu[30]), prietenia româno-sovietică, adularea Uniunii Sovietice, armata sovietică eliberatoare (într-o primă fază), partidul comunist, omul nou, construirea socialismului şi comunismului; celebrarea marii revoluții din octombrie, exaltarea muncii şi a clasei muncitoare, pacea şi lupta pentru pace sunt câteva dintre temele şi subiectele preferate, abordate frecvent în poezia realismului socialist.


Mai târziu, în perioada neostalinismului cu stridențe naționaliste al “epocii Ceaușescu”, “valorile naţionale au fost pervertite sub presiunea nivelatoare a cultului personalităţii şi a limbajului de lemn”, după cum remarca Florin Müller.[31] Sub influența curentului protocronist[32], pe lângă cultul Conducătorului (o temă privilegiată care, treptat, prin amploarea sa, va friza atât ridicolul, cât și absursul), vor fi valorificate teme precum patria, poporul român înnobilat de cele mai alese virtuți, preeminenţa şi vechimea așa-zisă milenară a românilor, sau lupta pentru pace. Sub imperiul ideologiei, Conducătorul se confunda, inclusiv în creația poetică, cu Partidul și cu Patria. Sunt relevante volumele omagiale, ce au contribuit din plin la acest deșănțat cult al personalității.


                                                         *


Printre poeţii realismului socialist amintim pe Mihai Beniuc, Dan Deşliu, Nina Cassian, Otilia Cazimir, Maria Banuș, Eugen Frunză, Eugen Jebeleanu, Anatol Baconski, Demostene Botez, Victor Tulbure, Cicerone Teodorescu și mulți alții.


Chiaburul reprezintă dușmanul de clasă tipic și este înfierat constant în această poezie. El pândește adesea din umbră, așteptând să speculeze momente de slăbiciune ale regimului de democrație populară. Adesea, chiaburul a fost comparat cu diferite animale: dihor, șarpe, hienă, lup, sau pur şi simplu „fiară”, lipsită de orice urmă de omenie, precum în versurile lui Anatol Baconski: „- Alelei, chiabur înveninat,/ Fiară sângeroasă şi haină”.[33]


În aceeaşi ordine de idei, în fața „chiaburilor sabotori”, muncitorii şi aşa-numita „ţărănime muncitoare”[34] trebuiau să îşi păstreze mereu vigilența vie. În atare împrejurări, lupta de clasă nu numai că nu încetează, ci dimpotrivă, se ascute: “Trece o noapte, trece înc-o zi/ Lupta se ascute între clase/ Iar chiaburii se arat-a fi/ Elemente tot mai dușmănoase.”[35]


Lupta de clasă nu putea fi eludată, iar următoarele versuri de Eugen Frunză concretizează condiția ideologiei comuniste de “religie” a urii: “Urâți!Urâți! Căci nu-i nimic mai sfânt/ Ca ura-strajă vieții pe pământ”.[36]


Încercând să evoce un trecut caracterizat de inegalităţi flagrante, versurile lui Mihai Beniuc frizează grotescul, confirmând ideea sacrificării elementului esthetic pe altarul Ideologiei : ”Pe-aici a fost odată lume fină/ Călcau pe plaje labe de boieri/ Mureau în valuri trupuri de slănină…”.[37]


Spre mijlocul anilor 1950, retorica agresivă va lăsa loc, într-o oarecare măsură, unui “bucolic realist socialist”[38], relevantă fiind poezia lui Eugen Frunză, Horă pentru gospodăriile agricole colective.


Chiar dacă nu s-a bucurat de anvergura cultului lui Stalin, cultul lui Vladimir Ilici Lenin nu putea fi ocolit de poeții români promotori ai proletcultismului și realismului socialist. Din versurile lui Dan Deşliu transpare ubicuitatea liderului bolşevic : “Cu vechea lui şapcă proletară/ pe fruntea lui de necuprins, / cu arcul braţului întins/ spre galaxii.../ .../îl văd-pe stradă, la tribună,/ cârmind corabia comună.../ El, totdeauna şi în toate...”.[39]


Unoeri, simpla rostire a numelui Lenin generează veritabile stări extatice, de reverie, până și în rândul copiilor: „E ziua lui Lenin...începe bunicul,/ Şi-n ochi i se-aprinde-o văpaie.// Băiatul îşi uită-n pahar linguriţa, / Rămâne cu pâinea la gură fetiţa”.[40]
Altfel de cântec, de Eugen Jebeleanu se constituie într-o patetică odă închinată lui Stalin: „Dar ca să-l cânt pe-acela ce-a-ntors al lumii crug/ Şi-a cărui frunte suie mai sus decât stejarii/ Cuvântul să-mi călească, şi vorbele ce fug, / In ajutor chemat-am minerii şi-oţelarii.”[41] Poetul se socoteşte nedemn să îl elogieze pe Conducătorul ce dispune de puteri supranaturale, dar găseşte sursa de inspiraţie potrivită în categoria socială preeminentă, în proletariat.
Maria Banuş deplânge propria igoranţă: „Cu urâtul ne-nveleam/ ...de tine Stalin nu ştiam/ Şi nici de ţara ta, /Cum ca mărul înflorea.”[42] Octav Pancu scria, la rândul său: „Cântecul nostru e cântec fierbinte/ Si dragostea fără hotare/ Din inimi se-ndreaptă spre Stalin părinte/ Si dascăl iubit de popoare.”[43] Moartea tiranului de la Kremlin este percepută şi resimţită ca un dezastru planetar, în poezia lui Mihu Dragomir: „Auzi doar globul cum foşneşte-n spaţii/ îngreuiat şi el de-atâta jale.”[44]
Lenin şi Stalin nu au fost singurii conducători comunişti care au beneficiat de un cult al personalităţii. Lor li s-au adăugat Mao Zedong, Iosip Broz Tito  (doar pentru o perioadă foarte scurtă, până la „schisma” din 1948, după aceea fiind înfierat cu virulență) şi exoticul Fidel Castro. Nu este chiar surprinzător interesul lui Dan Deșliu pentru liderul cubanez în condițiile obedienței încă persistente a  Bucureștiului față de Moscova, (chiar dacă în scădere evidentă, comparativ cu anii precedenți) la momentul crizei rachetelor din Cuba, din 1962. Unul dintre petrolierele sovietice implicate se numea București. Dan Deșliu utilizează metafore împrumutate din zoologie, atunci când tinde să creioneze portretul lui Castro. Rezultatul  este, dimpotrivă, un umor involuntar: „Bună dimineaţa, profil de aramă, vultur bărbos,/ Cu mâna-ncleştată pe spada speranţei!”.[45]
Partidul comunist este o prezenenţă constantă în poezia realismului socialist, inclusiv ulterior în epoca protocronismului, începând cu anii 1970, deşi proslăvirea partidului unic va pierde treptat teren în favoarea cultului personalităţii.
Partidul ştie ce este cel mai bine pentru toţi. El este perceput ca sfătuitor al tuturor, inclusiv al unui cioban fără ştiinţă de carte: „Păşunile s-au isprăvit/ Ce-i de făcut? Mă duc la Partid.// Și glasul pădurilor s-a auzit: /Mă duc la Partid/ Trebuie să merg la Partid.[46] Repetiția contribuie la accentuarea rolului primordial al Partidului-Stat. Omniprezența și omnipotența partidului comunist, care influenţează decisiv viaţa cotidiană, este relevată în și în poezia altor poeți, precum Demostene Botez (“Partid, eu te cunosc, te ştiu/ Şi după ochi te ştiu, şi după faţă:/ Te întâlnesc acum mereu în viaţă…Te întrupezi în mii de oameni/ Şi de găsesc întreg în fiecare,/ Cum e lumina-ntreagă de la soare/ În razele cu care te asemeni”) [47]; Victor Tulbure (“Atât avem pe lume:/ un Partid/ şi îl urmează toată/ România!”[48]; George Lesnea (“Partidul e-n toate: E-n cele ce sunt/ Şi-n cele ce mâine vor râde la soare…”[49] şi alţii. Partidul communist este înfăţişat drept garant al vieţii îmbelşugate, precum în poezia lui Alfred Margul Sperber, Când spun Partid: “Când spun partid, văd lanuri cu foşnet/ de mătasă/ şi vin, şi pâine alba în fiecare casă.”[50]
După 1970, protocronismul a încurajat teme precum elogierea patriei. Bunăoară, Ion Brad scria: “Aceasta-i patria: izvor de imn/ Cântat cu înflăcărarea unei ginte/ Ce din trecut şi până-n comunism/ Un liber drum din vrerea ei şi-aprinde.”[51] Însă, obligatoriu, patria trebuia să se identifice cu partidul: “Toți ne simțim o țară și-un partid, / O unică ființă luptătoare.[52]
După ce a fost unul dintre cei mai importanți poeți proletcultiști la sfîrșitul anilor 1940 și la începutul anilor 1950, Mihai Beniuc va dovedi o deosebită capacitate de adaptare la rigorile curentului protocronist. De asemenea, va fi un fervent promotor al cultului personalității dictatorului Nicolae Ceaușescu, încă din 1973: “Sub fruntea lui se-ncheagă constelaţii/ De visuri pentru cei ce sunt ori vin,/ Croindu-i trainic drum acestei naţii,/ Stăpână peste propriu-i destin”[53]. Apoi, în 1986, avea să scrie, în 1986, considerându-l pe Conducător un depozitar al tuturor virtuților domnitorilor medievali: “A răzbătut mereu biruitor/ A timpului de suferinți văpaie/ Și-avu în frunte drept conducător/ Un Ștefan, Vlad, Mihai ori Nicolae”.[54]

 Scurte concluzii
 Spre deosebire de proletcultismul din Rusia sovietică (articulat și dezvoltat de către Alexandr Bogdanov), ce se dorea apartinic și tindea către dezvoltarea creativității clasei munciatoare, realismul socialist jdanovist desemna practic doctrina oficială, în fapt singura acceptată de către Partidul-Stat pe plan cultural și artistic. Ca și în alte domenii, orice “erezie”, orice abatere de la dogmă era condamnată pe temeiuri ideologice. Realismul socialist și-a pus amprenta asupra poeziei românești, fiind în prima etapă a comunismului (cel puțin până la momentul retragerii armatei sovietice) expresia sovietizării culturii și artei. Astfel, poezia românească s-a limitat adesea la o preluare mimetică, servilă a temelor și subiectelor abordate de literatura sovietică și agreate de puterea sovietică. Pe fondul neostalinismului și național-comunismului impus de Nicolae Ceaușescu, avem de a face cu o pervertire a simbolurilor naționale. Odată cu nașterea și afirmarea curentului protocronist, alături de elogierea partidului comunist (prezentă și în prima etapă) vor deveni predominante temele privind poporul român, patria și, îndeosebi cultul personalității Conducătorului.

Bibliografie selectivă
Anghel, Petre, Istoria politică a literaturii române postbelice, Rao, București, 2014
 Aucouturier, Michel, Realismul socialist, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2001
Beniuc, Mihai, „Fiul Patriei”, in Omagiu tovarăşului Nicolae Ceauşescu, Editura Politică, Bucureşti, 1973
Boia, Lucian, Mitologia științifică a comunismului, Humanitas, București, ediția a III-a, 2011
Cazimir, Otilia, „E ziua lui Lenin, april...”, in vol. Partidului de ziua lui, Editura Tineretului, Bucureşti, 1961
Deşliu, Dan, Cercuri de copac, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1962
Idem, Minerii din Maramureş, București, 1951
Dunea, Ioana,  Literatura reideologizării 1957-1964. Poezia, Editura Tracus Arte, Bucureşti, 2012
Georgescu, Vlad, Istoria românilor, Humanitas, București, 1992
Lesnea, George, Treptele anilor, Editura Tineretului, Bucureşti, 1962.
 Manolescu, Nicolae, Inutile silogisme de morală practică, Editura Albatros, Bucureşti, 2003
Merişanu, Nicolae, Taloş, Dan (editori), Antologia ruşinii după Virgil Ierunca, Editura Humanitas, Bucureşti, 2009
Mihalache, Andi, Istorie și practici discursive în România democrat-populară, Editura Albatros, București, 2003
Montefiore, Simon Sebag, Stalin. Curtea țarului roșu, Editura Polirom, Iași, 2014
Morar-Vulcu,  Călin, Republica îşi făureşte oamenii. Construcţia identităţilor politice în discursul oficial din România, 1948-1965, Eikon, Cluj-Napoca, 2007
Müller, Florin, Socieate, ideologie, dictaturi, Editura Universității București, București, 2014
Negrici, Eugen, Literatura română sub comunism. Poezia, Editura Fundaţiei Pro, Bucureşti, 2006
Niţescu, Marin,  Sub zodia proletcultismului, Humanitas, Bucureşti, 1995
Poe, Edgar Allan , Povestea lui Arthur Gordon Pym, Editura Polirom, Iași, 2013.
Selejan, Ana, Literatura în totalitarism, vol. I-VI, Cartea românească, București, 1994-2000,
Simuţ, Ion,  „Proletcultism sau realism socialist? (I, II)”, in România literară, nr. 30-31/2008
Sperber, Alfred Margul, Poezii, Editura Tineretului, Bucureşti, 1962
Tănase, Stelian Elite și societate. Guvernarea Gheorghiu-Dej 1948-1965, Editura Humanitas, Bucureşti, 2006
Tulbure, Victor, Dragoste supremă, Editura Eminescu, București, 1972.
Verdery, Katherine, National Ideology Under Socialism. Identity and Cultural Identities in Ceaușescu’s Romania, University of California Press,  Berkeley and Los Angeles 1991
Zsolt, Szabo, „The Role of Steaua Magazine in Proletcult”, in Journal of Romanian Literary Studies, Issue no. 6/ 2015














[1]Împărtăşim punctul de vedere al istoricului disident Vlad Georgescu, care se referă la tripla dimensiune a stalinismului (politică, economică şi culturală) în regimul de democraţie-populară de la Bucureşti. Vezi Vlad Georgescu, Istoria românilor,  Editura Humanitas, Bucureşti, 1992.
[2] Occidentul era perceput şi etichetat ca „decadent”, „descompus”, „intrat în putrefacţie”. Vezi în această privinţă Marin Niţescu, Sub zodia proletcultismului, Editura Humanitas, Bucureşti, 1995, pp. 63-64.
[3] Cf. Ion Simuţ, „Proletcultism sau realism socialist? (I, II)”, in România literară, nr. 30-31/2008, disponibil online la adresa http://www.romlit.ro/proletcultism_sau_realism_socialist şi http://www.romlit.ro/proletcultism_sau_realism_socialist_ii, accesat 28. 05. 2015.
[4] Apud Szabo Zsolt, „The Role of Steaua Magazine in Proletcult”, in Journal of Romanian Literary Studies, Issue no. 6/ 2015, p. 838.
[5] Vezi şi M. Niţescu, op. cit. , p. 85.
[6] Am preluat expresia de la Simon Sebag Montefiore, autor al unei ample monografii despre dictatorul sovietic, tradusă recent în limba română. Vezi Simon Sebag Montefiore, Stalin. Curtea țarului roșu, Editura Polirom, Iași, 2014.
[7] Vezi Michel Aucouturier, Realismul socialist, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2001.
[8] I. Simuţ, „Proletcultism sau...”, I, nr. 30/ 2008.
[9] Lucrarea lui Marin Nițescu reprezintă o contribuție extrem de complexă pe această temă.
[10] Vezi Nicolae Manolescu, Inutile silogisme de morală practică, Editura Albatros, Bucureşti, 2003.
[11] Apud M. Nițescu, op. cit. , pp. 89-90.
[12] M. Nițescu, op. cit. , p. 90.
[13] Conform opiniei lui Eugen Negrici, de fapt Alexandr Fadeev a a folosit prima oară expresia realism socialist, în 1932: Eugen Negrici, Literatura română sub comunism. Poezia, Editura Fundaţiei Pro, Bucureşti, 2006, pp. 15-16.
[14] Apud M. Nițescu, op. cit. , p. 91.
[15] Lucian Boia, Mitologia ştiinţifică a comunismului, Editura Humanitas, Bucureşti, 2011, ediţia a III-a, p. 151-152.
[16] Apud Andi Mihalache, Istorie și practici discursive în România democrat-populară, Editura Albatros, București, 2003, p. 33.
[17] E. Negrici, op. cit. , p. 19; I. Simuţ, op. cit. , II, nr. 31.
[18] E. Negrici, op. cit. , p. 21, p. 43.
[19] Ibidem, p. 19.
[20] Ibidem, p. 18.
[21] Ibidem, p. 20.
[22] I. Simuţ, op. cit. , II, nr. 31.
[23] Vezi supra.
[24] Apud I. Simuţ, op. cit.,  I, nr. 30.
[25] E. Negrici, op. cit. , pp. 34-35.
[26] Vezi Ioana Dunea, Literatura reideologizării 1957-1964. Poezia, Editura Tracus Arte, Bucureşti, 2012.
[27] Vezi Stelian Tănase, Elite și societate. Guvernarea Gheorghiu-Dej 1948-1965, Editura Humanitas, Bucureşti, 2006.
[28] Vezi Edgar Allan Poe, Povestea lui Arthur Gordon Pym, Editura Polirom, Iași, 2013.
[29] Apud Nicolae Merişanu, Dan Taloş (editori), Antologia ruşinii după Virgil Ierunca, Editura Humanitas, Bucureşti, 2009, p. 9.
[30] E. Negrici, op. cit. , p. 74.
[31] Florin Müller, Socieate, ideologie, dictaturi, Editura Universității București, București, 2014, p. 48.
[32] See Katherine Verdery, National Ideology Under Socialism. Identity and Cultural Identities in Ceaușescu’s Romania, University of California Press,  Berkeley and Los Angeles 1991.
[33] Apud Ioana Dunea, op. cit. , p. 197.
[34] Expresia a fost utilizată de către Călin Morar-Vulcu. Vezi Călin Morar-Vulcu,  Republica îşi făureşte oamenii. Construcţia identităţilor politice în discursul oficial din România, 1948-1965, Eikon, Cluj-Napoca, 2007, pp. 241-256.
[35] Apud E. Negrici, op. cit. , p. 43. Vezi şi versurile lui Dan Deşliu din Minerii din Maramureş, Bucuresti, 1951.
[36] E. Negrici, op. cit. , p. 124.
[37] Apud Ioana Dunea, op. cit. , p. 105.
[38] E. Negrici, op. cit. , p. 58.
[39] Apud Ioana Dunea, op. cit. , p. 105.
[40] Otilia Cazimir „E ziua lui Lenin, april...”, in vol. Partidului de ziua lui, Editura Tineretului, Bucureşti, 1961, p. 37 apud Ioana Dunea, op. cit. , pp. 100-101.
[41] Apud E. Negrici, op. cit. , p. 68.
[42] Ibidem.
[43] Ibidem, p. 72.
[44] Ibidem.
[45] Dan Deşliu, Cercuri de copac, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1962, p. 145 apud Ioana Dunea, op. cit. , p. 152.
[46] E. Negrici, op. cit. , p. 85.
[47] Ibidem, p. 83.
[48] Victor Tulbure, Dragoste supremă, Editura Eminescu, 1972.
[49] George Lesnea, „Partidului”, in vol. Treptele anilor, Editura Tineretului, Bucureşti, 1962.
[50] Alfred Margul Sperber, “Când spun partid…”, in vol. Poezii, Editura Tineretului, Bucureşti, 1962.
[51] Ion Brad, „Aceasta-i patria”, in Scânteia, 7 decembrie 1977 apud Antologia ruşinii..., p. 97.
[52] Ibidem.
[53] Mihai Beniuc, „Fiul Patriei”, in Omagiu tovarăşului Nicolae Ceauşescu, Editura Politică, Bucureşti, 1973, p. 402 apud Antologia ruşinii..., pp. 87-88.
[54] Idem, “Strâns unit, întreg poporul”, in Scânteia, 24 ianuarie 1986, p. 88 apud Antologia ruşinii..., p. 88.