miercuri, 1 aprilie 2015

"Societate, ideologie, dictaturi", de Florin MÜLLER


Recenzie publicată în Anuarul Institutului A.D. Xenopol, Iași, LI, 2014


       Florin Müller, unul dintre cei mai valoroşi şi proeminenţi exponenţi ai tinerei generaţii de istorici, afirmate în perioada posttotalitară în România, propune o nouă carte de autor,  Societate, ideologie,  dictaturi, al cărei titlu incită de la bun început, atât pe specialişti şi cititorii avizaţi, cât şi pe cei mai profani.
           Care este principala raţiune pentru care o temă precum cea aleasă de profesorul Florin Müllerfascinează  şi  captează  atenţia  publicului,  chiar  şi  înainte  de  a  lectura  conţinutul  volumului?Dictaturile ideologice, atât cele de extrema dreaptă, cât şi cele de extrema stânga, şi -au pus cu pregnanţă amprenta asupra realităţilor interne şi externe în cea mai mare parte a unui secol (al  XX-lea),  calificat  cu  justeţe  de  către  istorici  şi  rămas  deopotrivă  în  memoria  şi  conştiinţa colectivă ca  „secolul  lagărelor”  sau  „secolul  extremelor”.  Îndrăznind  să  parafrazăm  titlul  unei recente lucrări  a  politologului  Vladimir  Tismăneanu,  putem  afirma,  fără  a  ne  hazarda,  că dictaturile  şi totalitarismele,  indiferent  de  coloratura  lor,  sunt,  într-adevăr,  întruchiparea „diavolului  în istorie”.  Pe  altarul  ideologiilor  extremiste,  ce  manifestau  convingerea  propriei infailibilităţi şi se considerau deţinătoarele adevărului absolut, au fost sacrificate nenumărate vieţi. De  altminteri, regimurile  totalitare  intenţionau  distrugerea  vechii  lumi,  a  vechii  societăţi  şi edificarea alteia, aspect relevat într-o manieră transparentă în cartea de faţă. 
            Atât nazismul şi fascismul, cât şi comunismul au avut drept scop (într-o anumită măsură au şi  reuşit)  să  creeze  un  om  nou,  adaptabil  şi,  în  special  manipulabil,  într-o  societate  nivelată  şi uniformizată, de tip orwellian. Mai precis, era vorba de o masă amorfă de indivizi depersonalizaţi, abulici şi mancurtizaţi. Din această perspectivă, orice  formă de contestare era  a priori  exclusă. Atât comunismul,  cât  şi  nazismul  se  originează  în  social-democraţie.  De  altfel,  parafrazând  pe Pierre Chaunu şi Alain Besançon, Florin Müller califică fascismul drept „geamănul heterozigot” al comunismului. 
           Tema pentru care a optat istoricul Florin Müller rămâne una de actualitate, la început de veac şi de mileniu. Renumitul gânditor liberal Francis Fukuyama, în Sfârşitul istoriei şi ultimul om, a întrevăzut triumful global al democraţiei liberale, mijlocit şi facilitat de colapsul comunismului în statele  Europei  Centrale  şi  de  Răsărit  şi  de  dezintegrarea  Uniunii  Sovietice.  Totuşi,  predicţiile politologului de  origine  japoneză  au  fost  infirmate  de  evoluţiile  politice  din  lumea contemporană post-Război  rece.  Continuitatea  regimurilor  comuniste  în  Coreea  de  Nord  şi  R. P.  Chineză,  care procedează la grave încălcări ale drepturilor omului, precum şi a unor dictaturi draconice în Siria şi Iran (pentru a oferi doar două dintre cele mai elocvente exemple) demonstrează fără putinţă de tăgadă  contrariul.  Mai  mult,  în  contextul  efectelor  crizei  economico-financiare prelungite,  al declinului  valorilor  occidentale  şi  al  „ciocnirii  civilizaţiilor”  (Samuel  Huntington), spectrul resurecţiei regimurilor nedemocratice şi dictatoriale planează din nou ameninţător, inclusiv asupra ţărilor europene, punând sub semnul întrebării viitorul democraţiei.
         De-a lungul anilor, Florin Müller s-a aplecat cu osârdie asupra unor teme precum: istoria intelectuală şi social-politică a totalitarismului şi mişcărilor extremiste din România interbelică, societatea,  ideologia,  cultura  în  România  interbelică,  dezbaterile  ideologice  şi  culturale  în România  secolului  XX.  Profesorul  Müller  a  întreprins  cercetări  şi  studii  serioase,  de  o incontestabilă  rigoare  şi  calitate.  Volumul  de  faţă  reprezintă  de  fapt  o  încununare  a  unui  travaliu ştiinţific de peste zece ani, însumând douăsprezece articole şi studii publicate anterior în volume colective şi în reviste. Salutăm inspirata iniţiativă a autorului de a aduna între coperţile unei cărţi produsele  unor  demersuri  istoriografice  mai  vechi.  Contribuţiile  ştiinţifice  pot  dobândi  astfel  o mai mare vizibilitate şi se pot bucura de o mai largă circulaţie. 
               Istoricul  bucureştean  nu  s-a  oprit  doar  asupra  regimurilor  şi  mişcărilor  dictatoriale  şi totalitare,  ci  şi  asupra  culturii  politice  româneşti,  în  perioada  imediat  ulterioară  marii  uniri din 1918, scoţând în evidenţă diferenţele dintre spaţiul transilvan şi arealul Vechiului Regat. Al doilea studiu abordează o problematică cu totul inedită, anume miracolul de la Maglavit.  „Teofaniile şi hierofaniile contemporane, dar mai ales  modul în care ele  au  fost receptate de  societate, nu au constituit  până  acum  un  subiect  pentru  istoricii  români”,  mărturiseşte  autorul,  aducând  un argument  solid  în  sprijinul  demersului  său,  conturându-i  originalitatea.  Este  surprinsă,  de asemenea,  maniera  în  care  extrema  dreaptă  a  încercat  să  instrumentalizeze  „miracolul”  spre propriul avantaj, prin intermediul propagandei. De altfel, nu este deloc vorba de un caz singular în această  privinţă,  întrucât  aproape  toate  regimurile  nedemocratice  şi  totalitare  au  uzitat  de propagandă în mai multe circumstanţe favorabile, în scopul legitimării şi pentru a se înconjura cu o aură de incontestabilă respectabilitate. Autorul a conchis, printre altele, că „Maglavitul a fost un fenomen de masă, cu influenţă masivă în societatea românească”. În vreme ce vârfurile intelectualităţii au adoptat o atitudine favorabilă (printre aceştia, poate surprinzător, Constantin Parhon) sau una de neutralitate, „curentul general popular a fost de exaltare a Maglavitului”. 
         Istoricul a fost atras şi de problematica postcomunismului în România în studiul intitulat Dimensiune naţională, etnicitate şi europenitate în România postcomunistă (o analiză de caz), într-o perioadă de tulburări şi frământări, în care reflexele naţional-comunismului ceauşist erau puternice. Într-o  analiză  plină  de  substanţă,  este  relevată  savuroasa  dispută  de  idei  între Octavian Paler şi Gabriel Andreescu.
            În  studiul  următor,  profesorul  Florin Müller  abordează  chestiunea  mişcărilor  totalitare din  România  interbelică,  epocă  în  care  o  bună  parte  a  intelectualităţii  româneşti,  sedusă  de demagogia  discursului naţionalist extremist, s-a raliat fie legionarismului (cei mai numeroşi), fie comunismului  (o  mică  parte),  exemplele  cele  mai  grăitoare  fiind  cele  ale  lui  Alexandru Dobrogeanu Gherea, Lucreţiu Pătrăşcanu şi Panait Istrati. Cel din urmă s-a convins însă de utopia „raiului”  comunist  după  ce  a  efectuat  o  vizită  în  URSS.  Ulterior,  denunţarea  ororilor  staliniste avea să-i atragă scriitorului român antipatia, excluderea şi oprobriul din partea colegilor de breaslă occidentali, cu deosebire francezi. 
            Problematica extremei drepte în România interbelică s-a bucurat de atenţia autorului în cea de  a  patra  contribuţie,  Lumea  urbană  transilvăneană  în  discursul politic  al  extremei  drepte conservatoare,  care  după  câteva  „explicitări  conceptuale”  analizează temeinic  şi  riguros discursurile  lui  Octavian  Goga,  lider  al  Partidului  Naţional  Agrar  şi,  mai târziu,  după  1935,  al Partidului Naţional Creştin. Talentul de istoric al ideilor al profesorului Müller se dezvăluie cu prisosinţă  în  capitolul denumit  Dreapta  şi  stânga  în  evoluţia  istorică  şi dezbaterea  de  idei  din România  interbelică.  Având  în  vedere  recrutarea  masivă  a  muncitorilor  în  rândurile  Mişcării Legionare şi numărul mare de muncitori legionari implicaţi în rebeliunea din ianuarie 1941, dar mai ales  vocaţia  sa  antisistemică,  anticapitalistă,  autorul  emite  o  teză  novatoare,  afirmând  că Mişcarea se comportă, în perioada interbelică, în anumite privinţe,  „precum o formă sui-generis de comunism  popular…Mişcarea  Legionară  este,  în  România  interbelică,  în  ciuda instrumentalizării  sale  de  multe  ori  excesive  a  creştinismului  orthodox,  forma  posibil  legală  a comunismului românesc interbelic”.
            După  un  scurt  excurs  în  istoria  comunismului  românesc  (în care,  între  altele,  analizează excelent situaţia ingrată a marxismului în România lui Nicolae Ceauşescu) şi un altul în „contemporaneistica  românească”  (ambele  amplu  documentate), Florin  Müller  analizează,  uzitând  de metoda diacronică, „metamorfozele” manierei de sărbătorire a actualei zile naţionale a României, în  funcţie  de  tipul  regimului  politic,  începând  cu  monarhia  autoritară  a  regelui  Carol  al  II -lea. Împărtăşim  întru  totul  opinia  potrivit  căreia  „momentul  1  decembrie  1918  a  fost  permanent influenţat  de  tipul  regimului  politico-ideologic  dominant”.  Ulterior,  „instaurarea  regimului comunist, mai întâi în formula sa direct stalinistă, a generat un nou tip de limbaj asupra semnificaţiei  lui  1  decembrie  1918”.  Folosind  ca  instrument  de  lucru  oficiosul  partidului  comunist, „Scânteia”,  autorul  a  arătat  că  „Nicolae  Ceauşescu  a  utilizat,  în  cea  mai  excesivă  măsură, mobilizarea politică pentru a defini ataşamentul său şi al regimului la  valorile istoriei naţionale”. Schimbări importante în ceea ce priveşte discursul legat de 1 decembrie 1918 s-au petrecut însă în epoca postdecembristă, aspect relevat cu acurateţe în lucrare. 
            Un  capitol  ce  valorifică  numeroase  documente,  cu  informaţie  de  arhivă  de  primă  mână, care oferă interesante detalii privind întrevederi ale liderilor legionari cu alte personalităţi politice (inclusiv  cu  generalul  Ion  Antonescu)  în  preajma  alegerilor  din  anul  1937, este  cel  intitulat  În democraţie  către  dictatură.  Monarhia  şi  Mişcarea  Legionară  în  1937.  În  penultimul  capitol, Florin Müller stăruie asupra particularităţilor gândirii ideologului mişcării legionare, Nae Ionescu, realizând  o  temeinică  analiză  a  articolelor  publicate  de  filosof  în  ziarul  „Cuvântul”. Aceeaşi rigoare analitică transpare şi din ultimul studiu al cărţii, anume Revoluţia fascistă  −  dimensiuni teoretice; cazul românesc. 
                În  concluzie,  ne  aflăm  în  faţa  unei  lucrări  de  referinţă,  ce  se  evidenţiază  prin  vasta documentare şi, totodată, prin rigoarea  analitică şi frumuseţea stilului. La fiecare pagină, volumul „respiră” erudiţie. Calitatea lucrării este deopotrivă conferită de numeroasele lecturi ale autorului, nu doar de specialitate, ci şi din zona politologiei, sociologiei, filosofiei şi literaturii. Sunt acestea doar  câteva  dintre  argumentele  ce  îl  recomandă  cu  tărie  pe  istoricul  Florin  Müller  drept  unul dintre  cei  mai  avizaţi  contemporaneişti.  Ne  exprimăm  convingerea  că  lucrarea  Societate, ideologie,  dictaturi  se  va  bucura  de  o  receptare  pe  măsură  în  istoriografia  românească  şi  nu numai.




                                                                                                                                      Hadrian Gorun